Criza economica in Europa. Compania pentru care lucrez resimte direct lovitura. Totul este anesteziat. Colegii se uita la calculatoare si asteapta ceva de facut de mai bine de o luna de zile. Se anunta ca pentru cel putin un an nu avem cum sa ne asteptam la nici o modificare, cel putin nu in bine. Se incep concedierile pe ascuns, cel putin asa le-as numi eu, avand in vedere ca se concediaza multi oameni si nu se anunta restructurarea serioasa care pare sa aiba loc. Nu ma simt in pericol, dar nu ma simt deloc norocoasa.
Am o senzatie de sufocare. Nu mai sunt in pielea mea, sunt in afara si vad cum viata trece pe langa mine. De aproape un an simt ca trebuie sa mai cresc, sa mai invat lucruri noi. Acum, pentru inca cel putin un an, trebuie sa stau in aceasta stare de fapt care ma dezamageste. Pana acum aveam speranta ca ceva se putea schimba. Acum e decis, nimic nu se va schimba. Ce pot face? Sa joc la sigur, sa imi pastrez o slujba facand lucruri care nu imi plac, intr-un mediu tensionat si in descompunere, sau sa risc si sa nu pierd acest an?
De cand am citit primele lucruri despre Asia, m-a fascinat. Vreau sa vizitez acest taram indepartat si, dupa cum se anunta, foarte diferit si fascinant. Vreau acest lucru de mult, si, avand in vedere ca lucrez in Romania, pe un salariu mult sub pregatirea mea, pare un lucru imposibil de realizat. Sa vizitez tarile Asiei pe rand, inseamna un efort financiar enorm.
Imi pot oare permite sa nu muncesc si sa calatoresc prin Asia? Pentru cat timp? Cum as putea sa fac asta? Sa plec singura?
Prietenii ma privesc neincrezatori. Criza economica pare sa ii faca pe toti sa isi indrageasca mai mult slujbele, pe care pana acum le cam detestau. Si totusi, acum ar fi perioada perfecta. Economia e oricum stagnanta. Nimic nu va creste, nimic nu se va schimba. Cel putin, asa vad eu lucrurile, si acest lucru contribuie la starea de sufocare pe care o simt intensificandu-se pe plan fizic cu fiecare zi ce trece.
Vorbesc cu multa lume, vorbesc cu prieteni apropiati sau doar cu cunostinte. Vreau sa strang idei si impresii. Prietenii din Romania imi spun ca visez, ca sunt prea idealista. Cand vorbesc cu strainii, acestia se uita la mine aproape cu dispret: “daca asta este ceea ce vrei sa faci, fa-o”. Ma gandesc si eu ca restul romanilor cat de usor trebuie sa le fie celor din Vest sa vorbeasca asa. Ei au alte salarii, ei nu au nevoie de vize aproape nicaieri, ei nu sunt opriti la toate granitele, ei nu sunt suspectati la fiecare pas.
Si totusi, de ce nu ar avea succes planul meu? Am simtit de multe ori cum gandul a pus piedica faptelor. Nu vreau sa mai las asta sa imi distruga posibilitatile. Orice este, in principiu, posibil. Si ce daca sunt idealista si visatoare? Daca nu indraznesc, sigur nu ajung unde vreau. Trebuie sa risc…
Dar cum sa fac sa fie un succes?
