Trezirea la 11. La ce va asteptati dupa o seara in oras? :)
Internet, mic dejun, bagaje, ramas bun – toate pana pe la unu si jumatate. Din toate informatiile pe care le-am strans, cea mai ieftina metoda de a ajunge in Guangzhou („zh” se aude aproape ca un „gi”), adica fostul Canton, era cu metroul pana la granita Hong Kongului (amuzant) si pe urma cu trenul pe teritoriul Chinei pana la destinatie.
Totul a decurs bine. Metroul a venit la timp, aglomerat ca de obicei, dar spre finalul calatoriei nu ramasesera asa de multi pasageri – doar cei cu geamantane.
Un lucru m-a frapat destul de mult: Hong Kongul are un teriotoriu mult mai mare la dispozitie decat ma asteptam... atat de mare incat nici macar nu e tot acoperit de zgarie-nori...
La granita, dinnou plictisitoarea carte de sosire. Imi iau pasaportul, iau o foaie de sosire, scot pixul, incep sa notez detaliile personale... Am nevoie de adresa la care merg... Ma intreb cat de mult ii deranjeaza pe cei din CouchSurfing ca le e trecuta adresa de atatea ori... Oare ce cred autoritatile?
Anyway, imi trebuie carnetelul cu toate detaliile care e in geanta cu valori pe care am pus-o pe troley. Nu mai este! Mi-a disparut tot: portofelul cu bani (doldora, ca scosesem din greseala foarte multi bani in Macao, daca va mai amintiti), aparatul foto cu tot cu poze valoaroase si imposibil de regasit, adresa la care sa merg, telefonul...
Cum este posibil asa ceva? Abia l-am pus peste trolley si m-am postat langa masa asta inalta sa scriu pe ea... Sa mi-l fi furat cineva pe sub masa? Sunt disperata! Ce ma fac? Nici n-am ajuns la mijlocul calatoriei. Asta imi trebuia... Si cardul mi-a disparut! Cum o sa-l blochez eu la timp? Aici nu cer nici macar semnatura! Dumnezeule!
Ma uit in jur. Sunt inconjurata de chinezi. Ii intreb daca stiu unde mi-a disparut geanta. Nu intelege nimeni nimic si ma vad clar stresata si nu stiu nici ei cum sa reactioneze. Ma uit pe culoar. Alerg fara sa fi terminat de completat fisa spre politistii de frontiera... Poate imi vad geanta... Cea mai sigura scapare pentru cel care mi-a furat-o ar fi in acea directie, zic eu... Milioane de oameni, umar la umar. Geanta mea, cumparata cu truda si dupa multe negocieri din Thailanda, de culoare strindenta, nu are cum sa fie reperata in multimea care arata lafel, se misca lafel, si merge umar la umar. Sunt pierduta!
Alerg spre politistii de frontiera. Se uita la mine mirati si imi spun sa ma duc la politie. Ce politie? Ei ce sunt? In sfarsit, incerc sa ma linistesc, ca nu mai am nici o sansa sa dau de geanta.
Acum ce? Merg la politie sa le povestesc... Mai degraba alerg...
Nu stiu cum am ajuns aici si, defapt, nu stiu unde aici este... pare a fi in mijlocul multimii... la picioarele lor imi vad rucsacul prafuit... Nu-mi vine sa cred! Ce rapid! Au trecut doar cateva minute! Maxim! La cat de intens am trait, sigur nu pot fi multe minute trecute de cand mi-a disparut rucsacul! Oare ce o sa gasesc in el?... Sper sa fie cardul... Oare aparatul foto mai e?
Il vazusem la picioarele politistilor de la departare. Alerg spre ei. Ei se uita la mine foarte mirati. Abia pot sa ma exprim, atat de emtionata sunt de toate trairile din ultimele minute. Inecata, le spun ca e rucsacul meu. Le spun cat de fericita sunt ca il au (atat de inutil... sigur nu le pasa ce simt eu...)... Le spun cum ca aveam in el tot ce aveam de valoare...
Ei, linistiti, imi spun sa demonstrez ca e al meu... Exact de asta a chef acum! Nici nu stiu ce mai este inauntru... Le spun de aparatul foto... nu sunt multumiti... adevarul e ca te cam poti baza pe faptul ca gasesti un aparat foto in multe rucsace ce vin din Hong Kong...
Ca un fulger imi trece prin minte ca in gentuta aparatului foto am permisul de conducere... Ca sa nu am prea multe dupa mine cand vizitez zonele turistice si ca sa nu risc sa imi pierd pasaportul, indes in micul spatiu ramas niste bani si permisul de conducere. Nu mi s-a cerut niciodata sa ma identific pana acum, dar e important sa o pot face...
Anyway, se uita la pasaportul de pe care cu greu mi-am desclestat mana (atat imi mai trebuia, ca in nebunia momentului sa pierd pasaportul!... ma baga astia la inchisoare pana se lamuresc ce e cu mine!) si il compara cu permisul. Imi dau geanta...
Acum e momentul adevarului!... Pipai geanta aparatului foto... nu-mi venea sa cred cand o vazusem in mainile politistilor... Ma uit la portofel... Totul e inauntru... Nu-mi vine sa cred! Pur si simplu, nu pot sa cred... Stau cateva minute in aceasta stare de soc, care cred ca e mai mare decat cea initiala, a pierderii tuturor lucrurilor! INCREDIBIL! Absolut fantastic! Ce noroc!
Am trecut prin cea mai mare sperietura din viata mea, dupa cutremurul pe care mi-l amintesc de cand eram mica... Mi s-au taiat genti, furat portofele si buletine... Nu am reactionat cine stie ce... Putin suparata ca trebuie sa trec prin formalitati plictisitoare si pierdere de timp si bani... De data asta insa, eram la mijlocul calatoriei, intr-o tara despre care nu stiu concret mare lucru, in care nu vorbesc limba... Multe neplaceri mi-au fost crutate. Ce noroc! Multumesc Universului, multumesc oriCui trebuie! Ma simt ca si cum am pierdut o viata, pisica de as fi... Pfiu!
Ma recompun. Termin de completat fisa, trec granita fara probleme (la ambasada chineza cand am aplicat nu aveam totul in regula, dar cand au vazut ceva bani in cont mi-au dat oricum viza... sunt mai capitalisti decat americanii, chinezii astia!)...
Ma framant daca sa cumpart numar de China acum – pare o zona turistica, clar o sa fie mai scump... Mai bine acum, ca sa scap de o problema, ca o sa trebuiasca sa comunic cu noile mele gazde. Am acceptat oferta lor de a ma lua de la statia de tren... Nu stiu cum o sa ma descurc cu taxiurile...
Cu limba par sa fie deja probleme serioase... Din Macao mi-am cumparat un dictionar chinez-englez-chinez, dar nu par sa inteleaga nimic... nici daca citesc ce le indic nu inteleg ce vreau sa spun... fiecare cuvant are mai multe intelesuri si in functie de context prind sens... pana sa reusesc eu sa adaug context sau sa invat intonatia corecta, cred ca o sa plec in China... ce grea limba!
Pe drum ma gandesc la norocul pe care l-am avut...
As fi putut sa previn asta? Sa imi tin rucsacul in spate, imi era teama ca oricine trecea pe langa mine (era mare forfota), il putea deschide, aplecata si concentrata pe completata hartia cum eram... in fata mea, impreuna cu celelalt bagaj era bine... a cazut si s-a rostogolit... Dar cum sa nu intrebe intai pe cei din jur daca nu le apartine, cel ce l-a gasit? Nu am durat mai mult de 30 de secunde intre momentul cand am inceput sa completez foaia si momentul in care mi-am dat seama ca am nevoie de ceva din geanta... Incredibil! Cum sa plece cineva asa cu rucsacul la politie?!? Ce nebunie! Bine ca l-am gasit! Si ce sperietura! Sunt sleita! Sa fi crezut ca e o bomba? Nu inteleg nimic!
Ajung in Guangzhou. Peronul e mai demolat decat la noi... Iata ca am reintrat in comunism... Acum da, simt China... Lumina slaba si galbena, betoane darapanate, mult gri... Dupa cateva telefoane, ma intalnesc cu Ben... Intarziase... Ben si Candy sunt noile mele gazde... Sunt prima CouchSurfer pe care o primesc... Mai pe seara o sa vina si scumpii mei prieteni portughezi, Rui si Afonso. Ce nume ciudat – Candy! Imi aduce aminte de isteria telenovelelor de dupa Revolutie si efectul asupra numelor nou nascutilor din acea perioada. :)
Engleza noii mele gazde - foarte slaba... O sa fie interesant... Masina noii mele gazde - o dubita cu o usa rabatabila ce nu se deschide... Interesant, dinnou... Oare cum o sa arate casa?
Mergem sa ne intalnim cu prietena lui la un restaurant. Ben si Candy urmeaza sa se casatoreasca si acum isi decid meniul pentru nunta... Isi cere mii de scuze, ma intreaba daca nu ma deranjeaza, se ofera sa ma duca acasa... Dumnezeule, stati linistiti! Eu imi cer scuze ca sunt implicata intr-un astfel de moment intim... Sper sa nu deranjez prea mult...
Restaurantul are cam mult ciment pentru gustul meu... Ah, ce am uitat sa va spun... O aglomeratie incredibila pe strazi! Mai bine mergeai pe jos! Niciodata in viata mea nu am vazut asa ceva! Bucurestiul la orele de varf este lux! Aerul este atat de poluat incat nu stiu daca mai vreau sa respir! Cerul e paclos si nu vad la 10 metri... Nu stiu ce se intampla, dar pare cel mai poluat oras de pe planeta... sper sa nu existe poluare mai mare! Iar stilul de condus al lui Ben este incredibil! Vrea sa o ia la stanga cu ditamai duba, in ditamai aglomeratia... este pe a 3a sau 4a banda din 5, in maxima aglomeratie... mai mai sa se dea batut... eu il incurajez sa nu renunte... daca trebuie sa mergi la stanga, trebuie... altfel, in aglomeratia asta, ca sa ajungi la capatul strazii si sa te intorci, sigur ia inca 30 de minute... si zice ca e in intarziere!... daca trebuie, trebuie... make it work!
Dar, trebuie sa il fortez sa faca... ce credeti? Sa semnalizeze ca vrea la stanga! Pai, in toata aglomeratia asta, fara semnalizare, fara sa scoti macar mana afara din masina sa te rogi de vecini sa te lase, fara sa comunic macar verbal cu restul oamenilor in trafic... de unde sa ghiceasca oamenii astia ca tu vrei sa mergi la stanga cu tot cu imensitatea ta de masina? Cum sa te lase? Sa citeasca in stele?
Pe tot parcursul sederii mele acolo a trebuit sa ma rog, literalmente, de Ben, de mai multe ori, sa foloseasca semnalizarea... IN-CRE-DI-BIL!
China pare sa aiba un efect de soc asupra mea...
La masa, in sfarsit o cunosc si pe Candy. Pare o fetita foarte rasfatata, miorlaita si copilaroasa, dar imi place atat ca persoana cat si ca fizic... Prima impresie, evident...
Aflu ca locuiesc impreuna de ceva timp... un alt soc, desi unul micut... nu m-as fi asteptat la atata liberalism in China... familiile lor exista, traiesc bine mersi, si sunt de acord cu asta... Vor un copil, orice, doar sanatos sa fie... Planifica nunta pentru peste 6 luni... au fost norocosi ca au gasit restaurant atat de devreme... ce nebunie si cu nuntile astea in China... oriunde, defapt... nu inteleg, pe bune...
Anyway... sunt un cuplu adorabil... Ma cinstesc cu cina, desi insist foarte mult sa platesc pentru mine macar... (supa crema de ciuperci cu vita cu lemongrass – nu merge deloc combinatia... incearca si ei sa fie cool si sa faca mancare fusion, mai bine ar ramane la mancare chinezeasca!) Foarte atenti si grijulii!!! Excesiv, dar foarte sincer, asa ca nu ma simt prost, ci doar coplesita!
Seara se incheie dupa 11, cand ii luam pe baieti de la statia de autobuz... Candy munceste toata noaptea pentru un targ de educatie... Din cate am inteles lucreaza in marketing... Nu mi se pare genul care sa munceasca, in nici un caz atat de intens, la cat de rasfatata pare... In China nu ma asteptam ca fetele sa lucreze de la o varsta atat de frageda... Sau deloc... Inteleg ca e foarte greu pentru fete sa avanseze si ca sunt platite foarte prost... Nasol sa fi fata in China!
Multe blocuri comuniste, mult mai bine facute decat cele din Romania, evident... Un complex imens care se dorea in noul stil vestic... In apropiere stau si familiile lor... Asa mai merge! Lucrurile parca capata mai multe sens! Cel putin pentru asteptarile mele! :)
Acasa un alt soc. In interior... cea mai adorabila si de bun gust locuinta pe care am vazut-o de mult timp... de comparat cu ce vezi la televizor... Tablouri de mare valoare... Paravan de lemn cu o lucratura deosebita... Miros de betisoare arse... Balcon destul de mare, plin de bonsai (una din pasiunile lor... bine de stiut!)... Consola Wii... Televizor flat screen imens si tot ce iti doresti in ceea ce priveste electronicele... Sufrageria este de vis! Aglomerata, dar cu multe lucruri de bun gust si pline de semnificatie... Se simte ca fiecare bucatia are istoria ei... Am ramas fara cuvinte! Baietii joaca putin Wii... incerc si eu pentru prima oara golf si nu merge rau... :)
