Daca ar fi trebui sa aleg o singura tara ca destinatie turistica din intreaga lume cunoscuta, aceasta ar fi fost, fara indoiala, Japonia! Este pe lista mea de dorinte de cand m-am gandit vreodata sa calatoresc! Cata presiune si cate asteptari! De obicei, o astfel de calatorie imi aduce mai multe dezamagiri decat surprize placute.
In plus, cultura japoneza este una din cele mai mediatizate, invaluita intr-o aura mistica, despre care am citit si vazut cele mai multe filme (in afara de Europa si America de Nord, care se aseamana destul de mult cu noi). Oricat de constienta sunt de diferentele dintre mituri si realitate, nu pot sa nu am asteptari...
Sunt foarte emotionata si ingrijorata de noua etapa a calatoriei mele...
Din Beijing am luat un taxi pana la aeroport, unde am incercat sa imi relaxez perceptia asupra banilor - nu ca mi s-ar fi parut ieftina China - cumparand din duty-free o crema de fata si un parfum. Ma intreb cat de scumpa este Japonia – iata primul mit care imi creaza discomfort. Sper sa fie un mit care nu se confirma! :)
Zborul, desi ma asteptam sa nu fie asa de lung, a necesitat ceva eforturi pentru a nu ma plictisi: multe filme, muzica veche si ceva interactiune cu un neamt care statea langa mine.
Coborata din avion, fericita ca romanii nu mai au nevoie de viza pentru Japonia, trec prin zona vamei fara a simti vreun fel de vibratie hipnotizanta de la aceasta noua tara sau cultura. Un lucru m-a frapat insa – foarte greu sa gasesti informatii pentru turisti, sau despre transport, sau alternative de a ajunge in oras. Bine ca i-am intrebat pe baietii care urmeaza sa-mi fie gazde cate ceva despre cum sa ajung de la aeroport, desi, foarte draguti, nu am simtit ca debordeaza de detalii... :)
Trenul intre aeroport si centrul orasului a costat 35 RON, iar un bilet de metrou costa 12 RON...
Din povestirile altor vizitatori, imi formasem impresia ca orasul este o nebunie avangardista in care nu poti sa te descurci usor, cu autostrazi suspendate, lumini ca in Times Square peste tot si asa mai departe... Cu metroul m-am descurcat fara probleme. Ce e drept, la iesire, erau vreo 5 iesiri pe stradute diferite pe care nu m-as fi descurcat deoarece nu aveam o harta. Bine ca imi spusese gazda mea ce iesire sa aleg. Chiar si asa, am iesit putin departe de locul desemnat de intalnire – McDonalds! :)
Cand am iesit din metrou, deja se intunecase si spre surpriza mea stradutele pe care am iesit aveau cea mai difuza si confuza lumina pe care am vazut-o. Zici ca eram intr-un oras de provincie din Romania. Foarte neasteptat, lasandu-mi un sentiment de neliniste si disconfort. Si, inca ceva – tinerii nu vorbesc engleza si, ca si in China, nici macar McDonald’s nu inteleg de la mine... Incredibil! Sperasem sa fi scapat de stresul imposibilitatii de comunicare si descurcarii doar si doar pe forte proprii pentru orice mic detaliu...
Dupa ce am bajbait pe straduta pe care am iesit, la primul colt de strada am zarit peste drum un MacDonald’s. Noroc ca tin americanii la risipa... cine stie cat m-as fi invartit dupa alt punct de intalnire.
Oricum, imi dadusem mult timp de ragaz, pentru ca nu stiam cum o sa decurga la granita, cat o sa ia sa ajung acolo de la aeroport, etc. In plus, unul din altele preconceptii pe care ma bazam, era ca japonezii sunt punctuali si am preferat sa astept eu decat sa imi fac gazda sa ma astepte.
Afara picura si era foarte frig, asa ca am intrat in Mac si am asteptat acolo cu un McFish – singurul lucru pe care il pot manca de la ei... lipseau muraturile sau poate ca nu erau lafel de puternic murate... interesanta adaptare...
Si am asteptat si asteptat, dar gazda mea nu mai venea. Trecuse de ceva timp ora de intalnire si eram obosita si infrigurata si plictisita... Am iesit din Mac in incercarea de a gasi un telefon. Apropo, telefoanele din Romania au alt sistem de functionare decat cele din Japonia, asa ca nu pot fi folosite cu cartele locale... Nu am vazut nici unul, dar am vazut doi baieti tineri cu mobile in mana cu care am sperat sa pot comunica... Nu intelegeau nimic in engleza, dar le-am indesat sub nas numarul de telefon al gazdei mele si le-am facut semne disperate spre mobilul pe care il aveau in mana... Mai clar de atat nu cred ca se putea, dar tot ezitau... Pana la urma, uitandu-se la mine ca la un nebun (probabil ca nu aratam prea diferit de unul), au dat telefonul si au vorbit cu gazda mea, aplecandu-se de multe ori (probabil salutand si cerandu-si scuze de deranj), desi erau la telefon... Foarte amuzant... Si gazda mea s-a amuzat pe aceasta tema dupa ce a venit sa ma colecteze la cateva minute dupa acest moment jenant pentru toate partile, mai putin pentru el – Seiken era foarte inalt, as zice foarte aproape de 2 metrii, si cu o figura atipica... zambareata... :)
Seiken era gazda principala si se tragea din familie chineza care a ales sa vina in Japonia ca sa poata avea mai multi copii fara probleme, dar statea in aceasi casa cu Ito, japonez veritabil care imi ajungea pana la umar si intr-o casa invecinata cu a lui Hayato, alt japonez veritabil care imi ajungea pana la umar. Foarte simpatici toti!
Si, cum am venit, am intrat in bucatarie sa urmaresc procesul de pregatire al cinei, de catre niste baieti cu gauri in sosete, studenti sarmani dar relaxati si creativi, cu o personalitate foarte puternica, intr-o casa traditionala japoneza pe lista de demolatie (ca sa se construiasca blocuri, evident), in parte de Nord a Tokyo-ului.
Am mancat o supa Nabe (atat de binevenita pe frigul neasteptat din Tokyo - era mai cald decat in Beijing, dar nu cu mult) si Tamagoyaki – un fel de omleta. Mancarea japoneza mi se pare delicioasa. Ce bine ca am scapat de Thailanda si China pe plan culinar! E o noua era! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu