Intre Agra si New Delhi

Ajungem la gara la timp. Am scapat de o grija! Acum sa mai imi recuperez si bagajul!!!

Imi iau ramas bun de la soferul meu. Nu imi pare rau ca l-am angajat pentru o zi. A fost o experienta unica. Cine stie daca voi mai avea vreodata un sofer dedicat doar mie. Si, mai ales, stiu ca banii pe care i-a primit de la mine ii va asigura familiei mancarea pentru mai multe zile. Ma bucura sincer acest lucru.

In aceasta tara gasesc un lucru absolut incantator. Desi se negociaza foarte serios initial, dupa ce se bate palma, serviciile sunt oferite cu cea mai mare placere. Chiar ti se ofera lucruri care nu au fost negociate, sfaturi, buna-vointa, totul doar pentru ca vor sa te simti bine. In Romania, chiar daca stabilesti ceva cu taximentristul, se face totul in doi peri (trebuind sa ii asculti tu muzica proasta si frustrarile si sa te rogi sa scapi intreg din toate smuciturile pe care fara indoiala trebuie sa le induri) si, la final, se incearca o renegociere.

Seara se apropie. Ma indrept curioasa spre locul unde mi-am lasat bagajul. O sa-l gasesc? Oare au umblat prin el? Ajung, inmanez bucata de hartie de care am avut grija cu religiozitate. Bagajul meu este acolo. Nu stiu de ce dureaza atat de mult sa se lamureasca care este si sa ma lase sa-l iau. Il dau jos singura. Ar fi fost dragut sa ma ajute cineva. Ma intreb de ce nu ma ajuta nimeni. Vad ca nimic nu a fost atins. Poate ca asta era ideea. Nu m-au ajutat sa il urc sau sa il cobor pentru ca nu au vrut sa cred ca ii intereseaza. Oricum, sunt fericita. Sunt reintregita cu posesiunile pe care cu greu le-am ales sa ma deserveasca pe parcursul aceastei calatorii... J

Dinnou peste pasarele, de data asta, intr-o alta directie, unde exista aranjamente pentru troley. Sunt surprinsa. Mai tari ca in Romania. Ma asez pe un scaun, obosita, dupa o zi nu foarte fericita, dar departe de rea. Si, atunci, am ocazia sa am o revelatie (nu noua, dar importanta) pe care sa o surprind si intr-o poza.

Destinele noastre sunt interconectate, indiferent de rasa sau culoare, nivel social sau financiar. Daca universul decide sa lucreze impotriva noastra, ne afecteaza pe toti, fara discriminari. Si totusi, e uimitor cum acest univers ne permite sa evoluam atat de incet, cum acest univers ne iarta lentoarea, mai ales cand il raneste si, mai ales cand stie ca am realizat ca il raneste si totusi, nu facem nimic pentru a il ajuta sau a ne ajuta…

Doua extreme coexistand in armonie

Drumul pana la New Delhi a fost scurt si a inclus si, uimitor, o cina. Mi-a placut mancarea de 10 ori mai mult decat orice mancare de avion am mancat. Am avut chiar si desert – inghetata indiana, foarte laptoasa, foarte gustoasa. Prima mea inghetata indiana. Dupa masa mi-am luat ceva timp ca sa diger, nu numai mancarea, dar si toate aventurile din ultimele zile. Am cheltuit mai putin de 25 de euro astazi, incluzand un sofer, o masa, si un punct turistic cunoscut la nivel mondial.

La scurt timp dupa ce am terminat de mancat, pe masa pe care nu demult se afla tava cu mancare, a aparut o familie de gandaci. In tara asta sunt o cu totul alta persoana. Nu imi provoaca scarba, nu ma ingrijoreaza… Nu ma mai recunosc… Si, totusi, in aceasta tara, ma regasesc pe mine insami… Persoana pe care o caut cu atata greutate oriunde altundeva, aici iese la iveala fara efort… Am mai spus asta deja, nu? O simt atat de puternic, insa... Si, de fiecare data, ma surprinde!

Agra (2)

Ajunsa in fata Taj-ului, dau sa-mi cumpar bilet. Exista o fereastra pentru straini si una pentru indieni. Pentru straini, pretul e mult mai mare. Este aproape dublu fata de cat il platesc pe sofer pentru o zi. Sper ca banii astia sa ajunga inapoi in societate, cumva... Sper sa se justifice cumva...

M-as fi suparat mai mult intr-o alta tara, dar aici apreciez ca li se acorda sanse localnicilor sa isi cunoasca cultura. Cam exagereaza cu pretul pentru straini, dar este un punct turistic major...

Ultima poarta protejand Taj Mahalul

Auzisem intr-un documentar ca, pentru ca impactul sa fie mai mare, sa nu privesc Taj Mahalul decat dupa ce trec de poarta interioara. Trec prin prima curte cu mare interes. Foarte multi turisti.

Ajung la poarta interioara. Nu imi ridic ochii decat dupa ce trec poarta. Nu este impactul pe care il asteptam. Este mult mai mic decat ma asteptam. Ador albul... imi place puritatea marmurei... dar sunt putin dezamagita...



La cati bani cer, nici macar fantana din fata Tajului nu o ingrijesc?



Toti se ingramadesc la poze cu Tajul



Atmosfera e corupta. Sunt mult prea multi turisti, mult prea multa lume interesata de propria persoana. Nu simt sacralitatea locului... Spiritul acestui loc este sufocat si asa ma simt si eu. Incerc sa ma adaptez. Fac cateva poze. Nu ma grabesc spre Taj. Imi iau timp, ma uit in jur. Sunt foarte multi oameni din Israel aici. (Foarte interesant ca am identificat aceasta natie ca fiind cea mai predominanta printre turisti.)

Continui incet drumul spre Taj, atenta la modificarile de perspective, etc. Nu am vrut nici un ghid. Nu am nici o carte din care sa citesc. Nu calatoresc cu ghid niciodata. Cum ajung intr-un oras, prima oprire este la un centru turistic de unde primesc informatii pentru fiecare atractie care ma intereseaza si despre ce ar fi de vazut in acel oras. India e “simply different” din acest punct de vedere, avand in vedere ca nu gasesc nimic. Mi-ar fi prins bine un ghid.

Multimea indreptandu-se spre Taj si gradinile

Vad un turist. Arata a american. E singur, asa ca intru in vorba cu el. Are un „Lonely Planet”. Nu mi-au placut niciodata. Umblii cu kilograme dupa tine, in cea mai mare parte informatii pe care nu o sa le folosesti niciodata, si cand vrei sa citesti despre un obiectiv, gasesti doua randuri. Total nesatisfacator...

Il intreb ce informatii are despre Taj. Prefera sa mi-l imprumute. Imi cer scuze pentru deranj, si ca sa imi arate ca nu ii pasa, imi rupe pagina cu informatiile despre Agra. Este foarte limitata informatia, oricum. Nu stapaneste foamea mea de cunoastere absolut deloc. Profit de el ca sa imi faca niste poze. Ii fac si lui niste poze. Azi se pare ca imi era predestinat sa ma intanesc cu americani. Si tovarasul meu de la pranz era tot american. Asta pare mai putin carismatic sau inteligent decat celalat, dar asta e.

Taj Mahal de aproape

Nu stiam la ce sa ma astept si nici nu vroiam sa vizitez altceva in Agra, asa ca stabilisem intalnirea cu soferul meu peste cateva ore. Nu am ce sa fac aici atat de mult, asa ca apreciez compania. Am fost mereu curioasa in ceea ce priveste modul de a vedea lumea a oamenilor din jur. Nu stiu daca are a face cu carentele comunicarii, dar impresia pe care o am de cate ori incerc sa vad lumea prin ochii altora este ca sunt foarte putini cei care isi dau silinta sa vada mai departe de aparente… 

Bucuria copiilor :)



Americanul face poze unui grup de copii indieni si, pentru prima oara pe ziua asta, inima imi zambeste cand ii vad pe acesti copii bucurandu-se sa isi vada imaginea pe ecranul aparatului foto digital. Micile lucruri care bucura inima… J



Colt al gradinii

Ne despartim. 

El trebuie sa isi vada de drum, eu mai am ceva timp de pierdut.

Ma duc la umbra unui copac si incerc sa abordez noi unghiuri de pozat.

Nu sunt inspirata azi.

Mediatizarea unui loc ii taie foarte mult din farmec pentru mine.

Un colt linistit, asa cum ar trebui sa fie

Vizitez mausoleul unde sunt ingropati Mumtaz Mahal si Shah Jahan. Defapt, mormintele lor se afla mult sub nivelul la care ne afla, pentru a nu fi deranjati. Si intr-adevar, este un vacarm de nedescris. Te-ai astepta ca lumea sa incerce sa simta eternitatea dragostei pe care o reprezinta povestea celor doi.

Un gardian tipa la toti ca nu se pot face poze... Nici nu inteleg de ce... Nu este atat de diferit de restul exterior. Imi place stilul mughal (combinatie de bun gust de influente persane, islamice si indiene). Intotdeauna mi-au placut influentele arabesti arhitecturale si cred ca pot fi imbinate foarte frumos cu multe alte stiluri... Si, cu toate astea, nu ma simt in largul meu de cate ori vizitez o moschee, oriunde ma aflu in lume...

Sufletul imi e trist. In fata monumentul ridicat in slava dragostei, eu sunt trista. Acest lacas este clar menit sa fie vizitat in compania persoanei iubite…

Ghizii mei :)

Reusesc sa gasesc drumul inapoi la "soferul meu" fara prea mare efort si fara sa am o harta. O grija mi s-a ridicat de pe inima. Ma intalnesc cu el mai devreme decat stabilisem. Am zis sa incerc, ca nu mai aveam ce sa fac la Taj. Strabatusem de doua ori toate cladirile si gradina. Ne pregatim de drum si, putin inainte de plecare, langa sofer, sare un baiat slabut si inalt. Ma intreaba daca ma deranjeaza daca ne insoteste si el. Nu ma deranjeaza, am si eu cu cine sa vorbesc mai mult. Cu soferul ma descurc, dar nu perfect. Ii spune unchi soferului, dar defapt nu au nici un grad de rudenie. Sunt apropiati de respect reciproc. S-au ajutat unul pe altul si se indragesc ca pe familie. Si baiatul este tot conducator de riksha. Trecem un pod foarte darapanat si, dupa un urcus destul de abrupt, ajungem peste raul Yamuna, pe un deal ce arata ca o livada intr-o gradina, situat vizavi de Taj Mahal.

Raul dupa sezonul musonic :(

Desi ar fi trebuit sa treaca sezonul musonului, albia raului era secata. Imi pare rau pentru oamenii astia. Atat cat mi-am lasat mintea sa analizeze fara interferente, nu am simtit din partea lor decat o dorinta de a trai in pace cu toti semenii lor, indiferent de unde vin sau ce culoare au. Cat au suferit de-a lungul istoriei si totusi sunt capabili de atata marinimie.

Taj Mahal reflectat in raul secat :(

Daca as discuta cu prietenul meu cel mai bun mi-ar reaminti de nenumaratele conflicte interne prin care au trecut, pasionat de geopolitica fiind, deci presupun ca lucrurile nu sunt chiar atat de simple pe cat le vad eu acum. Dar eu nu am simtit nimic care sa imi arate vreo atractie spre violenta a acestui popor.

Apusul, daca as fi avut noroc, ar fi putut fi fascinant. Smogul si albia uscata nu ma ajuta, dar totusi, nu e chiar rau. Ma bucur de compania celor doua noi cunostinte pe care le-am facut. Sunt recunoscatoare pentru norocul pe care il am pana acum.



Apusul reflectat in marmura alba a mausoleului



Drumul spre gara este un cosmar. Pe pod abia ne miscam. Pot sa vad raul printre stinghiile ce il formeaza. Imi este groaza. Nu stiu cum de nu sunt accidente in fiecare clipa. Nu am vazut nici unul, din fericire!

Mai e foarte putin timp pana cand pleaca trenul spre New Delhi. Nu se poate sa il pierd!!! Urmatorul o sa faca mult mai multe ore pana in Delhi (cred ca ajunge a doua zi dimineata acolo)...

Agra (1)

Ajunsa in Agra, singura, ma simt putin pierduta. Nu stiu ce sa fac.... Am doua bagaje. Nu pot sa le car tot timpul dupa mine. Cine stie daca au loc pentru lasat bagaje la Taj Mahal? Si, daca nu au, ce sa fac atunci?

Gara este sub orice critica – darapanata si urat mirositoare. Ca sa ajung la iesire, trebuie sa trec pe o pasarela. Imi car bagajele in susul si in josul a mult prea multe scari. Sunt deja terminata fizic, si ziua abia a inceput. Intreb in stanga si in dreapta daca pot lasa bagajul undeva. Sunt directionata intr-o laterala a garii, peste niste sine de tren darapanate, cu multe figuri dubioase in jur, foarte curioase la vederea mea. Nu imi place deloc…  Ajung la un fel de hambar cu niste rafturi si multe bagaje urate. Eu am un troley foarte colorat, animal print cu alb si negru, Reebok. Ma gandisem din tara ca nu vreau sa atrag atentia prea mult, dar imi placuse prea mult ca sa nu il achizitionez. Avea multe compartimente. Era foarte practic, ce e drept. Macar atat... J

Mi se spune cat costa depozitarea bagajului pe o zi – extrem de putin – lucru care ma ingrijoreaza. Asta e, daca imi fura toate hainele, nu e sfarsitul lumii. Sunt sanse de 50% sa imi gasesc bagajul, dupa cum arata. Bine ca mi-am rearanjat din tren toate lucrurile de pret in rucsac, ca sa le car cu mine. Aici nu as fi avut deloc intimitate pentru o astfel de activitate.

Mi se arata un loc unde sa imi asez bagajul. Ma chinui singura sa imi ridic bagajul de 17kg pe un raft destul de inalt. Mi se da un bilet cum ca am achitat si se scrie cu creta pe bagajul meu numarul de eliberare. Mi se spune sa nu pierd biletul, ca altfel nu mi se va da bagajul inapoi. Ce stres! Eu si hartiile nu suntem prieteni buni... mereu uit pe unde le pun si le pierd de cele ma multe ori...

Ies si nu ma mai uit in urma. Ce-o fi, o fi! Aici nu ma mai simt atat de responsabila de fiecare aspect al vietii, asa cum o fac in tarile dezvoltate. Aici simt si imbratisez cu mult mai mare usurinta destinul si hazardul.

In fata garii se afla o multitudine de riksha si, cum par interesata, toti conducatorii sar sa le devin clienta. Pana la urma, doi raman sa negocieze cu mine. Imi ofera sa ii angajez pentru o zi. Nu ma gandisem niciodata la asta. Ideea de a avea propriul meu soferul macar o data in viata imi surade. Costul e cel putin dublu decat daca as merge pana la Taj Mahal si apoi inapoi la gara. Dar mai vreau sa fac si alte lucruri. Si, in plus, oboseala m-a prins din urma. Negociez, insist, dau sa plec, renegociez. Nu prea am succes. Am redus ceva, e drept. Cadem de acord.

Imi iau sofer pentru zi pentru echivalentul a 7 euro. La inceputul calatoriei sunt mereu foarte calculata. Nu sunt incantata si nu stiu de ce, pentru ca sunt contienta la cat de absurd este pretul.

Foarte aproape de gara este inca o fortareata... O vazusem pe cea din Jaipur si, cum nu ma simteam in forma fizica prea buna, decid sa am o zi mai relaxata.

Fortul Rosu din Agra si mijloacele de transport :)

Ma urc in riksha. Sunt moarta de foame. Nu am mancat suficient de prea mult timp. Imi afecteaza si nivelul energiei pe care o am. Se mira ca nu vreau sa merg la fort, dar e indeajuns de dragut incat sa imi arate din diferite unghiuri partea exterioara.

Un turn al fortaretei

Alt turn al fortaretei





Il rog sa imi recomande un loc sa mananc. Imi spune ca stie el, sa nu imi fac griji. Ma intreb daca are aranjamente cu seful localului. Cat de suspicioasa sunt. Din pacate, am calatorit cu conducatori de autobuze din Romania...

Indicatiile sunt: sa fie un loc cu mancare buna, dar nu foarte scumpa, unde mananca si indienii si turistii. Ma duce intr-un loc foarte pitoresc, cu terasa pe casa, cu copaci imprejur care ofera protectie impotriva soarelui. Imi spune sa intru, sa vad daca imi place, si daca nu, ma duce in alt loc. Nu pare sa aiba nici o legatura cu patronul localului. Ii fac semn ca e ok, ca imi place. Imi spune ca ma asteapta afara. Imi este mila pentru el.

Intru. Ma simt foarte singura. Zaresc un strain singur la o masa. Pare sa isi fi terminat pranzul. Il intreb daca pot sa ma asez langa el. Nu pare sa il deranjeze. Intru in vorba cu el. Simt nevoia de un contact. Azi chiar nu am chef sa mananc singura. Ii aflu povestea, imi afla povestea. Il rog sa imi recomande ce sa mananc. El e prin India de mai mult timp. Pacat ca vazuse deja Taj-ul. Ne luam ramas bun.

Il rog pe sofer sa ma duca la o farmacie. Nu gasesc nimic de una singura in India. Ce e drept, nici nu am avut timp sa cutreier, dar totusi, nimic nu arata ca in tarile dezvoltate. De cand am venit, nu am vazut o farmacie. Oare cum le semnalizeaza ei? In Romania, la fiecare pas dai de o farmacie si de o banca. Oricum, ma duce pe niste stradute intortocheate,  prin ce pare a fi piata orasului, careia, ca si celei din Jaipur, nu ii gasesc farmecul asteptat. Ajungem la un magazin de care nu mi-as fi dat in veci seama ca e farmacie. Ma aprovizionez cu tot ce am nevoie sub atenta supraveghere a celor doi indieni care imi ofera serviciile lor. Plecam...

Soferul ma duce pana aproape de Taj Mahal. Imi spune cum sa ajung acolo, nu poate merge cu riksha atat de aproape. Aranjam in cat timp sa ma intorc acolo – vreo 4 ore. Toate strazile arata lafel. Sunt ingrozita sa nu ma pierd de el. Oricum, ii platesc doar jumatate, desi insista sa ii platesc totul acum. Oare ii e teama ca nu o sa ma intorc? Eu, pur si simplu, nu as vrea sa trebuiasca sa negociez dinnou restul traseului. Imi promisese ca dupa ce termin cu Tajul, sa ma duca pe partea cealalta sa il vad de peste raul Yamuna.

Intre Jaipur si Agra

Ultima dimineata in Jaipur. Cum sa imi iau ramas bun de la gazdele mele?

Am cateva cadouri, aduse din tara. Nimic din ce as putea sa le dau nu ar compensa cu recunostinta pe care o am pentru acesti oameni care, desi nu ma cunosteau, m-au ajutat cu tot ce as fi avut nevoie inainte sa le-o cer. Au fost mai receptivi la mine decat majoritatea cunostintelor mele. Oamenii astia m-au primit neconditionat in casa lor, la masa lor, in orasul lor. Au incercat sa imi faca experienta memorabila, fara sa ceara sau sa astepte ceva in schimb. Asta da ospitalitate!

Le dau cadourile. Sunt cea mai entuziasmata de o vaza decorativa cu motive traditionale romanesti, de culoare rosie – culoare de bun augur in India, defapt in toata Asia – si cu detalii aurii. Par sa fie emotionati si incantati si ei de despartire si cadouri. Din cate am inteles, mai primisera alti CouchSurferi inaintea mea, deci ar trebuit sa aiba mai multa experienta decat mine.

Prima mea experienta de CouchSurfing  s-a incheiat. Sunt entuziasmata. Incerc sa citesc din orice mica reactie daca ceea ce imi spune bunul simt este de ajuns. Nu vreau sa gresesc cu nimic fata de acesti oameni a caror bunatate m-a coplesit.

Nici nu stiu cand disparuse si reaparuse mama familiei, dar imi intinde la randul ei un cadou. Sunt coplesita! Nu pot sa primesc! Dar stiu ca nici sa refuz nu e frumos. Cand mi se refuza un dar in Romania, chiar din bun simt, sentimentele mele sunt mixte: imi inchipui ca poate considera ca nu e indeajuns de frumos, sau poate chiar nu il vor.

Le-am luat exemplul. Au fost foarte modesti si recunoscatori cand au primit cadourile de la mine. Ma uit la cadoul meu si le multumesc, aproape sa imi dea lacrimi din ochi. Sunt niste cercei de argint cu o piatra violet. Ii ador. Sunt simpli, dar ii ador. Simt ca o sa-i port cu mare placere. Nu stiu daca i-as fi ales singura, dar sunt perfecti. Ii pun la ureche si imi stau foarte bine. Gazdele mele sunt foarte incantate de cat de entuziasmata sunt de cadoul lor. Un dar dat din inima, care aduce bucurie, aduce si mai multa bucurie celui ce daruieste... Ce amintire minunata!

Jaipurul este cunoscut pentru lucrul cu argintul. Si aflu acum, cu o ora inante sa trebuiasca sa prind trenul… J

E destul de devreme in dimineata. Nu am apucat sa ma odihnesc cum trebuie de cand am plecat de acasa. Oboseala se acumuleaza. Gazdele mele imi recomandasera sa iau cuseta in tren.

Sunt dusa la gara. Servicii complete! Am fost rasfatata si o stiu. Nu am asteptari pentru experientele viitoare. Imi pastrez mintea deschisa pentru ca stiu ca oamenii sunt diferiti chiar si in cadrul aceleasi natii. Acum ma aflu intr-un mediu complet strain…

In tren sunt coplesita de tristete. Nu vreau sa plec de aici. Oare ce o sa ma astepte in viitor? Stiu ca am fost foarte norocoasa. Sunt foarte emotiva, poate si din cauza oboselii. In tren, cuseta este defapt un pat de tren comparativ cu cele din Romania, numai ca este asezat de-a lungul peretilor (al meu in dreptul ferestrei) intr-un vagon lung.  Toate sunt despartite de holul pe care se vantura lumea cu perdele. Dar este curat. Am si perna si patura. Mi se recomandase cel mai bun loc, langa fereastra. Celelalte nu aveau deloc lumina. Puteam sa vad si peisajul, sau puteam sa dorm, orice vroiam sa fac.

Nu era o dimineata prea frumoasa. Soarele nu rasarise inca peste dealurile dimprejur si aerul era paclos... poate smog...

Tot drumul pana la Agra am fost extrem de trista. Nu m-am odihnit prea mult, dar nu am putut nici sa ma gandesc la planuri viitoare. A fost o calatorie destul de chinuitoare. Desi pe hol se auzeau turisti vorbind engleza, m-am bucurat de intimitatea oferita de perdeau trasa si am stat intinsa incercand sa ma relaxez si sa imi odihnesc trupul haituit.

Jaipur: Ultima zi

Pornesc spre magazin. De acolo, mergem acasa. Mama gateste. Face roti, niste paine ca niste lipii, dar mult mai mici… Sunt mereu fascinata de tehnici de brutarie… Aluatul e deja facut din faina cu apa, cine stie ce faina speciala – nu am inteles exact. Mama ia o mica bucatica de aluat, o intinde intr-un cerc cu un facalet si o aseaza pe o plita incinsa. O intoarce si apasa cu o bucata de carpa (curata, am verificat J) pe painica si asta se umfla!!! India – simply incredible! J

Tehnica de brutarie indiana :)

Farfuriile sunt inlocuite de tavi de metal

Mancam… foarte bun!!! Sunt indragistita de mancarea indiana... Si acum inteleg diferenta dintre mancarea din restaurantele din Romania si cea din India. Prima era veche. Cand este proaspata, oricate condimente ar fi in mancarea indiana, aceasta nu imi face rau... Asa o explozie de arome nu am mai intalnit in nici o alta bucatarie!

In drum spre magazin, aud mai multe despre afacerile de familie. Au o fabrica de textile si una de mobila. Sunt mpresioanata. Mi se propune sa vizitam fabrica de mobila... Fac intarsii de scoica in marmura... Sunt lafel de frumoase ca cele pe care le-am vazut la Amber Palace! Ceea ce face acest om este arta... Si toti sunt foarte modesti... Sunt muta de admiratie si invidie...

Tablou pe comanda

Sari

Inapoi la magazin probez un sari. Baietii ma ajuta sa il probez, eu nu am nici cea mai mica idee cum ar trebui purtat… Nu imi dau seama cum se descurca femeile indiene sa nu le cada bucata asta lunga si infasura de material de pe ele. Arat destul de bine. Bollywood ma asteapta! La intoarcere… mai trebuie putina rabdare…

Pe inserate, cand termina gazda mea treaba, imi propune sa ma duca la Templul Maimutelor. Pe drum, printr-o zona impadurita (nu stiu de ce nu m-am gandit la India ca la un loc impadurit… ce putin nu in afara de zona de nord pe care nu o aveam in plan), vorbim de zeitati. Maimuta este foarte importanta in cultura indiana. Ajungem acolo destul de tarziu, aproape sa se inchida, indeajuns de tarziu ca lumina sa nu fie suficienta pentru a face poze bune…

Maimutele mi s-au parut dintotdeauna rele… Ajungand acolo, cumparam o punga cu alune… maimutele, fiind spre sfarsitul zilei, sunt satule… se pare ca au avut destui vizitatori… si totusi, iau alunele pe care le daruim, dar le arunca pe jos… o maimuta vine foarte hotarata si imi smulge punga din mana… toate alunele cad pe jos… foarte obraznice! Plecam mai departe, destul de atenti, pentru ca animalutele astea sunt in numar extrem de mare aici si scot niste zgomote foarte amenintatoare… Cine stie care e gestul gresit pe care nu trebuie sa-l facem… Nu ma simt foarte in largul meu, dar locatia e fascinanta – intre stanci, un templu, bazine facute de om, multe maimute galagioase…

Pozitia deosebita a Templului maimutelor

Ne intoarcem in oras si mergem sa mananc, pentru prima oara in viata mea, tandoori chicken… Comandam un pui… Ma ingrozesc… dupa ce nu mai mancasem mult de atatea zile, stomacul mi se micsorase… gazda mea ma linisteste ca nu e mare lucru, si adevarul e ca se intorc cu ceva de marimea unui porumbel… Mancam… Absolut delicios!!! Neasteptat de bun!!!

Restaurant indian

Indienii din restaurant se uita la mine si par sa vorbeasca despre mine fara sa se ascunda… Vor sa apara in pozele mele… Eu nu stiu cum sa fug din poze si oamenii astia vor sa fie in toate pozele. J Ma amuza!

Acasa este o intalnire de familie. Multe rude impreuna. Fac cunostinta cu toti si stau sa fac putina conversatie, atat cat simt ca nu sunt intrusiva si nici salbatica. Au un catelus, care nu se opreste sa latre la mine. Nu inteleg ce se intampla. Cainii ma plac mereu. Fac conversatie cu el, incerc sa il imbunez. Nimic nu functioneaza. Nu e obisnuit cu oamenii ca mine… pana si cainii discrimineaza aici… exact invers fata de cum fac cainii in tara mea… J

Ultima seara s-a incheiat…

Deja imi este dor de noii mei prieteni...

Jaipur: Amber Palace

Nu mai fusesem asa de obosita ca prima noapte, dar patul asta tare mi se pare genial! De unde iau unul? De ce nu are toata lumea asa ceva? Cum e facut? E incredibil! Am dormit neintoarsa.

Ma pregatesc pentru noua mea zi in Jaipur, ultima de altfel. Ies din camera si familia e la ceai. Sunt invitata sa iau si eu parte. Mai schimbam cateva pareri. Astazi mi s-a recomandat sa vad o fortareata din afara orasului. Barbatii se pregatesc de munca. Fata, studenta intr-o mica vacanta, se pregateste sa se vada cu niste prietene. Mama are grija de urmatoarea masa si ajutoarele de alte lucruri in jurul casei.

Palatul vazut din riksha

Mi se cheama o riksha pentru a fi dusa la fort si, desi se invoisera la pret la telefon, vazandu-ma, se renegociaza la sange pretul. Ma simt extrem de prost vazand negocierile si ma ingrijorez. Daca intre ei se ajunge la un acord atat de greu, oare cum o sa ma descurc singura la intoarcere? Este o zi incredibil de calda si abia este 10 dimineata. Calatoria nu este deosebita, desi sunt pentru prima oara intr-o riksha automatizata.

Fortareata vazuta de la poalele dealului

Ajung la Amber Palace deja transpirata. Si, iar nu am nimic de baut. Sunt lasata la poalele unui deal. Zidurile fortaretei sunt de culoarea nisipului din jur. Totul reflecta soarele, dar caldura e deja insuportabila. Urc multe trepte si ajung intr-o curte imensa. Imi cumpar bilet si inchiriez ghid audio. Toate locurile turistice sunt foarte civilizate si ingrijite, mai mult chiar decat in Romania. 

Curtea de primire a turistilor si localizarea palatului



Noroc sau viclenie?



Vad primele maimute, alergand cu cate ceva furat sau primit de la turisti, cu cainii pe urmele lor. Scapa usor de caini urcandu-se pe ziduri. Sarmanii caini. De ce nu sunt si ei zeitati in budism?

Palatul mi se desfasoara in fata ochilor ca o alta minune arhitecturala indiana, de data aceasta stilurile folosite fiind hindu si mughal. Incerc sa absorb fiecare descoperiere.

La umbra unui acoperis poleit cu aur, langa niste pereti cu intarsii de scoica, un domn caucazian ma intreaba in engleza de unde sunt. Aud pentru prima oara de cand am plecat, cuvinte in romana. Domnul este din Ungaria si pare sa vrea sa faca conversatie. Nu stie decat formule de salut in romana, dar sunt impresionata ca a facut efortul sa le invete. Si ce memorie! Imi povesteste ca le-a invatat cu multi ani in urma. Eu uit cuvinte esentiale, de supravietuire, pe care le-am invatat cu o zi inainte. Trebuie sa imi mai antrenez mintea. 

Curte interioara

Sunt destul de scurta la raspunsuri. Nu am dispozitia sa interactionez cu europeni. Ma simt prost ca nu pot sa intretin o conversatie mai lunga, mai ales cu cineva care nu fuge de romani. Sper ca nu am creat o impresie proasta. Intr-o alta tara sau in interactiunea cu strainii, simt ca imi reprezint natia. Imi pasa ce impresie fac. Toate gandurile si grijile astea ma deconcentreaza putin si ma fac sa ies din starea de comuniune perfecta cu mediul. Trebuie sa fac eforturi sa reintru in atmosfera. Continui drumul si parcurg fortareata de doua ori in lung si lat. Gasesc si ceva de baut, in sfarsit.

Privelistea dimprejur

Ma despart cu greu de Amber Palace. Negociez cu riksha pentru a ma duce inapoi in oras. Stiu pretul, dar aici sunt in afara orasului, nu am asa de mare forta, si, mai ales, sunt clar straina de aceste locuri. Uite si discriminarea pozitiva cum se transforma in una nu asa de pozitiva… J 

Cu toate astea, pe oamenii astia imi este imposibil sa ma supar! Mai ales ca nu au pretentii exagerate... Sunt indragostita de intreaga cultura - de la arta la societate si religie!





O saptamana intr-o zi (2)

Vanzator foarte organizat si ingrijit

Piata de flori

 In drum spre magazinul cu textile al gazdelor mele, trec pe langa o piata cu un farmec unic. Dinnou, nu vad lucruri care mi-ar trebui, si ma intreb unde este piata cu mancare... Vanzatorii sunt in plina verva, avand grija de marfurile lor. Totul e in continua miscare.

Pe drum, in incercarea de a gasi drumul spre casa, sunt racolata de un indian care vrea sa ma duca sa cumpar ceva… orice ma intereseaza… Si ma intereseaza ceva… Nu am vazut o piata cu mirodenii… Ma invarte pe stradute mocirloase si inguste si ma aduce in acelasi loc, lucru care ma cam ingrijoreaza. In aceasta mica excursie, am ocazia sa am si o mice revelatie. Indiferent de conditii, cainii sunt lafel peste tot. Evident, se aplica  si oamenilor si acest lucru care nu ma prea linisteste... 



Lectie de viata - Ne putem bucura de ea in orice circumstante



Ma aduce intr-un magazin la care am fi putut ajunge daca ne intorceam putin din drum... Crede ca nu mi-am dat seama… Este un magazin de mirodenii, dar nu este deloc ce mi-am inchipuit… saci mari cu mirodenii… nimic exotic, nimic artistic sau colorat, nici macar mirosurile de mirodenii pe care le doream atat de mult… Ca sa aflu unde ma aflu, cer o carte de vizita si ii pun sa imi arate pe harta unde ne aflam, ca sa stiu unde sa ma intorc… Uneori, luand oamenii pe ocolite, primesti un raspuns mult mai direct si sincer decat intrebandu-i direct… Nu-mi place, dar ma adaptez atata vreme cat nu face rau nimanui...

In cele din urma, ajung la magazinul gazdelor mele dupa ce negociez fara convingere cu un conducator de riksha. Prietenul meu - chiar ma simt apropiata de acesti oameni ca si cum ii cunosc deja de ani - terminase munca. Imi propune sa imi arate o parte mai indepartata a orasului, pe care sunt sigura ca nu as fi vazut-o singura. Pornim spre un deal de pe care sa putem vedea orasul. Incepe sa se intunece.

Nu am mancat nimic de la 1 si nici nu m-am prea hidratat. Nu reusesc sa gasesc nimic in India si timpul pare sa treaca incredibil de repede. Pe drum ne oprim la o benzinarie si infometata intreb ce as putea manca. O samosa cu ketchup… Ma minunez de pliculetul de ketchup pe care il am in mana. Pare asa de occidental! In urma intrebarii “cat costa?” pe care am adresat-o vanzatorului, prietenul meu si cel ce lucreaza la benzinarie au un schimb de replici pe care nu il inteleg. Singura parte pe care am inteles-o, adresata mie, a fost “Pentru tine…”. Insist sa aflu care a fost raspunsul sau schimbul de replici, dar prietenul meu nu raspunde. Pare frustrat si enervat de reactia celuilalt. Plateste el, nu ma lasa sa am de-a face cu vanzatorul de acolo si plecam in tromba.

Jaipur noaptea

Ne continuam drumul si, in cele din urma, ajungem la o cetate situata pe un deal din apropierea Jaipurului, de unde se poate vedea o mare parte din oras. Pare mult mai avangardist de la departare si in noapte... o vale plina de luminite.... Este imens! Bem cate o bere indiana fiecare, nu as spune ca mi se par fantastice, asa ca o refuz pe urmatoarea. Artificii incep sa rasara pe cer din toate directiile. Ce supriza placuta! Este un festival, Vijayadashami, care sarbatoreste victoria raului asupra binelui. Se spune ca este o zi auspicioasa pentru a incepe o noua aventura sau afacere. Ei bine, eu chiar abia mi-am inceput aventura!

Primesc un nume indian: Radha. Radha este cea mai buna prietena din copilarie a zeului Khrishna, companioana devotata si foarte frumoasa, a carei iubire este considerata pura datorita caracterului sau infinit si neconditionat. Povestea este trista, insa, deoarece in ciuda faptului ca iubirea lor este pura, destinul ii desparte.

In afara de un nume indian (mereu m-am intrebat care ar fi numele meu daca m-as fi nascut intr-o alta cultura), primesc asigurari ca luna de pe cer ma va urma in calatorii si va avea grija sa imi vindece tristetea si sa ma protejeze in calatoriile mele. J

Se pare ca noul meu prieten are un mic „crush”... sau poate sunt ei asa romantici de obicei?

Binecuvantarea elefantilor

Ne intoarcem la magazin.

Prin fata lui trece un convoi. Rajahul regiunii este prin zona.

Nu am onoarea sa il zaresc – ce e drept, nici nu ma prea intereseaza – dar sunt acolo cand trece convoiul de elefanti, special cu ocazia sarbatorii Vijayadashami, pentru a binecuvanta si aduce noroc locuintelor si magazinelor din preajma.

Importanta educatiei

In fata magazinul zaresc o copila foarte frumoasa. Ma minunez, savurand un ceai indian, si schimb pareri cu prietenul meu. Imi spune foarte direct ca nu are nici o sansa, ca e proasta. Ce soc!!! Nu stie engleza si nici nu merge la scoala.

Il rog sa incerce sa o ajute cu engleza si sa ii explice cat de importanta e educatia. Dupa reactia lui, ma indoiesc ca o va face vreodata. Simt o senzatie de revolta, dandu-mi seama cati sunt in aceasta situatie si cat de greu este ca aceasta situatie sa se schimbe...

O prima zi absolut fantastica se incheie. Ce diferenta intre a sta in fata calculatorului pentru o zi, si a fi in continua miscare si descoperire. Simt ca a trecut o saptamana, chiar o luna, de azi dupa-amiaza... Ma simt o alta persoana... Sau, mai bine exprimat, o parte din mine cu care vreau sa fiu in contact mai mult, aici iese la suprafata foarte usor...

India chiar este “simply incredible”!