Inceput fara de sfarsit

De cand ma stiu, iesitul din aceasta tara este cea mai dificila parte a oricarei excursii. Initial, cozi multe la frontiere si controale interminabile. Acum, bilete pentru iesire foarte scumpe si optiuni mai putine decat  pentru locuitorii tarilor dezvoltate, si, sarmanii de noi, avem nevoie de nenumarate vize – vize de turism, vize de tranzit chiar (carora chiar ca nu le gasesc nici un scop)…

Dar sa revenim de la frustrari, la poveste…

Ma duc sa imi iau bagajul, dar bagajul nu mai vine. Aflu ca trebuie sa ies ca sa il iau. Ce sistem stupid au si astia! Ma duc sa iau o viza temporara, dar nu e gratuita asa cum am citit pe internet, defapt nu e deloc ieftina (costa aproape cat salariul pe o saptamana) si trebuie sa includa si un hotel. Ma interesez ce se intampla cu bagajul. Mi se spune ca va fi transferat la urmatorul meu zbor. Mi se pare dubios, sa fie atat de domni si sa aiba un sistem asa de bine pus la punct? Mai intreb la alt ghiseu si la altul. Toti zic la fel. Ma linistesc. Si acum ce fac? Am timp berechet. Dar sunt moarta de oboseala. Mai am vreo 10 ore de asteptat.



Stau la rand la internet, cand imi vine randul este atat de incet incat nu imi vine sa cred! CouchSurfingul e blocat de aeroport. Orice alt website merge foarte greu. In inbox primisem mesaj de la gazda mea de CouchSurfing cu numarul de telefon. O sun. Decisesem sa stau in aeroport. Era deja prea tarziu sa mai fac altceva. Pacat ca nu vad Dubaiul, dar ma intorc tot pe aici. O sa iau o viza din Australia, daca pot… daca nu, din aeroport.



Pasiunea pentru cai, cultul faiantei, luxul sezloangelor in zona de asteptare

Ma asez pe un sezlong (intr-o zona cu mult mai putin draguta decat cea din imaginea de mai sus, care era prea zgomotoasa si expusa) si incerc sa dorm, chinuita si infrigurata (nu sunt sanatosi oamenii astia cu aerul conditionat - presupun ca este pentru a crea comfort pentru a sta cu atatea haine pe ei in mijlocul desertului) si semi-hranita doar cu racituri, alaturi de multe familii de indieni sau alti sarmani care nu isi permit sa iasa din aeroport…

In imaginea alaturata este hotelul pe care l-am descoperit, in cadrul aeroportului (nu ma gandisem sau auzisem vreodata de acest concept)... Imi trecuse prin minte sa ma rasfat putin, dar am zis ca e exagerat... Cel putin, pentru tipul de calatorie pentru care ma pregatisem...

Cu ceva timp inainte de celalalt zbor, desi este contrar firii mele sa ma grabesc, ma duc la ghiseul de transfer. Probleeeem! Nu se poate face transferul bagajului meu decat daca platesc o taxa aproape cat ar fi fost viza si hotelul… Incredibil! Sunt devastata! La ghiseu lucreaza o romanca… Se uita la mine nu foarte impresionata… Imi dau lacrimile de frustrare... “Asa e aici! Se fac bani din orice!” Arabii astia!!! Bon, cel putin astia din Dubai… Platesc… As fi putut sa ies, sa dorm decent intr-un pat, sa vad ceva din oras, si sa ma intorc ca un om fericit la aeroport sa prind urmatorul avion!

Nu imi vine sa cred ghinionul pe care il am. Si prietenul meu pilot ma avertizase sa am grija cu vizele din Dubai. De ce am gasit alte informatii pe internet? De ce nu a fost nimeni din aeroportul asta in stare sa ma indrume corect? Imi dau lacrimi de frustrare!

Ajung la punctul de transfer spre terminalul de low cost, la care aveam bilet spre Jaipur. Aici lucreaza un indian. Pare mult mai impresionat de suferinta mea decat romanca. Incearca sa afle circumstantele tristetii mele. Incerca sa ma ajute cu o vorba buna: “Asa e cand pleci de acasa, poate ti-e dor de ai tai, poate ti-e dor de iubitul tau!... Cum sa plangi pentru niste bani?... Eh, nu lua lucrurile asa de in serios!... Cum sa insemne ca restul calatoriei tale o sa fie la fel?”

Da, asta era problema mea… Eram ingrozita ca, in doua zile, am avut doua incurcaturi majore. Si in plus, deja cheltuiam bani in plus, bani pe care nu ii planificasem si care nu aduceau un plus experientei mele. Oare cat din calatoria mea o sa fie asa? Si ce frustrant ca nu am putut sa iau decizia cea mai buna, indiferent de datele pe care le aveam la indemana.

De ce comunica oamenii fara sa stie cu adevarat raspunsul potrivit pentru situatia expusa? Mai ales cand m-au vazut incredula, ar fi trebuit macar sa ma directioneze la un ghiseu mai informat. Ca in Italia, stiam limba, ma intelegeau perfect, si totusi, nu am gasit un italian care sa-mi spuna ca nu stie unde ceva este. Toti imi spuneau sa merg drept inainte (“sempre dritto”), indiferent de ce cautam. Se pare ca toate drumurile duc la Roma, daca o iau pe ocolite sau mai drept, pana la urma ajung si unde vroiam sa ajung… Oamenii astia si notiunea timpului! Dar cel mai important, notiunea adevarului si a importantei acestuia!

Nu mai am nici un chef. Simt un negativism exacerbat. Ma tem ca gandurile mele de neincredere ca bagajul ar fi transferat au atras dupa sine aceasta situatia negativa. Ce tampenie de ganduri! Nici nu am plecat bine si sunt deprimata? Sau poate lectia pe care trebuie sa o invat este ca trebuie sa am incredere in instincte? Am avut! Dar ce puteam face? Am intrebat la fiecare ghiseu pe care il gasisem in cale. Chiar nu vad ce altceva as fi putut sa fac…

Oricum, indianul meu s-a dovedit a fi trimis de la Dumnezeu, pentru ca m-a facut sa privesc inainte. Pana la urma, imi continuam drumul, si urmatorul popas va fi in India. Ce bun este acest strain cu mine…  Sa fie un spirit bun care imi este alaturi in momentele critice pentru a ma ajuta sa imi implinesc “legenda personala”? J

Sper sa fie lafel de bune si gazdele mele. Din emailuri, asa pareau. Le dadusem un telefon si din aeroport si ma facusere sa ma simt mai bine. Ma vor astepta la aeroport desi o sa ajung la 4 dimineata. Ma simteam extrem de profitoare si intrusiva, dar eram moarta de oboseala si nu stiam cum o sa ma descurc cu taximetrele… Le uram pe cele din Bucuresti, in India probabil trebuia sa negociez mai mult… alt lucru de care nu eram deloc incantata… Si, totusi, insistasera de mai multe ori… Ce ingeri! Trebuie sa invat sa accept bunatatea celor din jur fara sa ma simt atat de rau…

Momentul transferului soseste. Bagajul se presupune ca e trimis direct la avion. Ce incredere mai am in ei? Dar ce solutie am? Sper sa ajunga in Jaipur macar pana plec de acolo, daca nu odata cu mine. Transferul se face in cea mai darapanata masina pe care a vazut-o Dubaiul. Terminalul de low cost seamana destul de mult cu Baneasa. Nu as fi crezut asa ceva posibil in Dubai, mai ales dupa luxul pe care il vazusem in aeroportul international. In poza alaturata, sunt palmieri crescuti in interiorul aeroportului. Si cat ma fascinasera toti arabii imbracati in alb… Si cum aveau ore fixe la care se auzea prin speakere in intregul aeroport rugaciunea… Absolut fascinant…

Si acum, in cateva minute, ma aflam la un alt capat al pamantului. Impactul nu l-am simtit intre urcarea si coborarea din avion, ci in cadul aceluiasi aeroport.

Pe “celalata parte a lumii”, in terminalul de low-cost, ma simteam extrem de prost, extrem de expusa. Nu am indraznit nici sa scot aparatul de fotografiat, pentru a nu atrage prea multa atentie asupra mea. Eram inconjurata numai de barbati tuciurii, majoritatea mai mici de inaltime decat mine. Toti se uitau la mine foarte ciudat, intrebandu-se cu siguranta ce cautam acolo…

Am asteptat linistita, nu imi place sa ma inghesui, si am urcat in avion printre ultimii. Eram moarta de oboseala. Nu dormisem de doua zile… Indienii din jurul meu erau destul de rezervati si totusi curiosi, un mix intre retras si prea indrazneti… Imi dadeau un sentiment foarte ciudat… Pana la urma, m-am mutat mai in spate, unde erau mai multe locuri libere, ca sa pot sa ma aplec pe scaunul alaturat si poate sa dorm cateva minute (doar asa pot sa dorm in mijloacele de transport)… Stewardesele au fost extrem de dragute si mi-au dat o perna si o patura… nu m-as fi asteptat, nimeni nu s-ar fi asteptat, vazand starea avionului… sau stilul pasagerilor… oricum, eram foarte recunoscatoare...