Primul pas e cel mai greu

Cele doua saptamani de preaviz au trecut destul de greu. Pregatirile nu le-am prea simtit.

Emotiile exista, dar nu sunt exagerate. Familia  e mai emotionata decat mine, dar s-au obisnuit cu ideea. In plus, am fost plecata de acasa de multe ori - ce e drept nu asa, singura si atat de departe, intr-un mediu atat de diferit - dar e decizia mea si ma bucur ca ma sustin sa imi traiesc visele. Ca multi altii, ma invidiaza putin.

Am vorbit cu o tipa din Dubai, sa ma primeasca pentru o noapte. Mi-a spus ca e ok, dar, ultima oara cand am contactat-o, nu mi-a mai raspuns. Nu mi-a raspuns pentru multe zile. Am scris la multa lume, dar nimeni altcineva nu a raspuns, asa ca e ori ea ori o noapte pe strazile luminate ale Dubaiului… Totusi, poate imi raspunde pana ajung in Dubai… Oricum, ma mai gandesc eu pe drum daca ma opresc si acum sau doar la intoarcere… Nu e un sfarsit de lume oricum ar fi… Desi as prefera ca lumea sa fie serioasa… ar face viata mult mai usoara…

In Jaipur am deja gazde cu care pastrez un contact constant. Par serioase. Ma bazez pe ei.

A sosit ziua plecarii. Ai mei ma duc la aeroport. Biletul pana in Dubai l-am luat cu ajutorul unui prieten pilot de avioane. Acolo, biletul fiind mai ieftin (termen relativ) si fara prioritate, mi se spune ca nu se stie daca exista loc si pentru mine la acel zbor. Daca nu exista, urmatorul este peste 2 zile (informatie pe care am scos-o cu clestele din gura functionarilor). Dar am bilet de legatura intr-o zi! (Asta deoarece castig ceva timp zburand spre est.) Mi se naruiesc toate planurile! Nu imi permit asa ceva! Primesc inapoi ridicari de umeri si indiferenta maxima. Cat de frustrant! Il sun pe prietenul meu, ma linisteste ca in cel mai rau caz stau cu pilotii… Ma face sa rad… Ce cool ar fi! Sper sa nu mai fie locuri! J

Da un telefon si s-a rezolvat. Un tip cat un munte apare din spate si imi face semn sa ma duc. Imi dau bilet cu loc. Ma linistesc si la fel si ai mei. Pff! Sper sa nu fie unul din cele 3 necazuri de care se spune ca vin impreuna… Sper ca nu trebuie sa am asa emotii la fiecare stadiu important al calatoriei…

Plec nu numai pentru aventura, nu numai pentru a-mi indeplini unul din visurile vietii, plec pentru a iesi dintr-un mediu care ma sufoca, plec pentru a-mi da sansa sa ma schimb si sa evoluez… si plec pentru ca ma simt singura. Si, cat de ciudat… acum, multi din prietenii carora le-am cerut atentia de prea multe ori fara sa o primesc, acum cand plec, simt ca sunt alaturi de mine… Nu ma mai simt singura… E un sentiment bun, pacat ca nu il simt cand am nevoie de el mai mult. Oricum, e bine si acum...

Zborul cu avionul nu este palpitant. Spre sfarsit intru in vorba cu vecina mea, o profesoara de engleza in Dubai. O intreb ce e de vazut, ce e interesant. Raspunsul ma uimeste: malluri! Malluri?!? Nu imi vine sa cred! Si, daca imi place arhitectura, cladirile sunt interesante… Ma mai linistesc. Asta vazusem si eu in nenumarate documentare. Si imi place arhitectura foarte mult. Dar totusi, atractiile sunt mallurile?!? Ok, acvarii gigantice si partii de ski inchise in malluri, dar totusi!!! Si este o asa mare atractie turistica! Lumea si ciudateniile ei! Gusturile nu se discuta.

Ii povestesc putin despre aventura la care m-am imbarcat si ii spun gandurile mele legate de posibilitatea de a-mi petrece noaptea pe strazi, in cazinouri, cluburi… ma astept sa fie multe lumini, doar suntem in Dubai! Atunci, imi povesteste cum e defapt viata in Dubai, cat de plictisita este, cum nu este absolut deloc indicat sa merg pe strazi, mai ales fiind femeie, cum autoritatile nici nu o sa ma lase sa intru in tara daca nu am un hotel… Hmm… Ce enervante sunt restrictiile astea!

Aterizam. Ne uram succes. Ea isi vede de drum. Pentru mine este foarte tarziu si sunt foarte obosita. Trebuie sa decid ce sa fac, insa. Vad internet gratuit, dar e coada. Daca as fi avut laptopul cu mine, as fi avut wireless, dar sa mai am si grija lui ar fi fost prea mult. Sunt mult prea zapacita si am si probleme cu spatele, asa ca e bine ca bagajul meu sa fie cat mai usor. Am un rucsac si un troley. Da, o decizie interesanta, dar chiar nu imi pot inchipui cum as putea sa car greutati mai mari cu spatele meu.