Ultima dimineata in Jaipur. Cum sa imi iau ramas bun de la gazdele mele?
Am cateva cadouri, aduse din tara. Nimic din ce as putea sa le dau nu ar compensa cu recunostinta pe care o am pentru acesti oameni care, desi nu ma cunosteau, m-au ajutat cu tot ce as fi avut nevoie inainte sa le-o cer. Au fost mai receptivi la mine decat majoritatea cunostintelor mele. Oamenii astia m-au primit neconditionat in casa lor, la masa lor, in orasul lor. Au incercat sa imi faca experienta memorabila, fara sa ceara sau sa astepte ceva in schimb. Asta da ospitalitate!
Le dau cadourile. Sunt cea mai entuziasmata de o vaza decorativa cu motive traditionale romanesti, de culoare rosie – culoare de bun augur in India, defapt in toata Asia – si cu detalii aurii. Par sa fie emotionati si incantati si ei de despartire si cadouri. Din cate am inteles, mai primisera alti CouchSurferi inaintea mea, deci ar trebuit sa aiba mai multa experienta decat mine.
Prima mea experienta de CouchSurfing s-a incheiat. Sunt entuziasmata. Incerc sa citesc din orice mica reactie daca ceea ce imi spune bunul simt este de ajuns. Nu vreau sa gresesc cu nimic fata de acesti oameni a caror bunatate m-a coplesit.
Nici nu stiu cand disparuse si reaparuse mama familiei, dar imi intinde la randul ei un cadou. Sunt coplesita! Nu pot sa primesc! Dar stiu ca nici sa refuz nu e frumos. Cand mi se refuza un dar in Romania, chiar din bun simt, sentimentele mele sunt mixte: imi inchipui ca poate considera ca nu e indeajuns de frumos, sau poate chiar nu il vor.
Le-am luat exemplul. Au fost foarte modesti si recunoscatori cand au primit cadourile de la mine. Ma uit la cadoul meu si le multumesc, aproape sa imi dea lacrimi din ochi. Sunt niste cercei de argint cu o piatra violet. Ii ador. Sunt simpli, dar ii ador. Simt ca o sa-i port cu mare placere. Nu stiu daca i-as fi ales singura, dar sunt perfecti. Ii pun la ureche si imi stau foarte bine. Gazdele mele sunt foarte incantate de cat de entuziasmata sunt de cadoul lor. Un dar dat din inima, care aduce bucurie, aduce si mai multa bucurie celui ce daruieste... Ce amintire minunata!
Jaipurul este cunoscut pentru lucrul cu argintul. Si aflu acum, cu o ora inante sa trebuiasca sa prind trenul… J
E destul de devreme in dimineata. Nu am apucat sa ma odihnesc cum trebuie de cand am plecat de acasa. Oboseala se acumuleaza. Gazdele mele imi recomandasera sa iau cuseta in tren.
Sunt dusa la gara. Servicii complete! Am fost rasfatata si o stiu. Nu am asteptari pentru experientele viitoare. Imi pastrez mintea deschisa pentru ca stiu ca oamenii sunt diferiti chiar si in cadrul aceleasi natii. Acum ma aflu intr-un mediu complet strain…
In tren sunt coplesita de tristete. Nu vreau sa plec de aici. Oare ce o sa ma astepte in viitor? Stiu ca am fost foarte norocoasa. Sunt foarte emotiva, poate si din cauza oboselii. In tren, cuseta este defapt un pat de tren comparativ cu cele din Romania, numai ca este asezat de-a lungul peretilor (al meu in dreptul ferestrei) intr-un vagon lung. Toate sunt despartite de holul pe care se vantura lumea cu perdele. Dar este curat. Am si perna si patura. Mi se recomandase cel mai bun loc, langa fereastra. Celelalte nu aveau deloc lumina. Puteam sa vad si peisajul, sau puteam sa dorm, orice vroiam sa fac.
Nu era o dimineata prea frumoasa. Soarele nu rasarise inca peste dealurile dimprejur si aerul era paclos... poate smog...
Tot drumul pana la Agra am fost extrem de trista. Nu m-am odihnit prea mult, dar nu am putut nici sa ma gandesc la planuri viitoare. A fost o calatorie destul de chinuitoare. Desi pe hol se auzeau turisti vorbind engleza, m-am bucurat de intimitatea oferita de perdeau trasa si am stat intinsa incercand sa ma relaxez si sa imi odihnesc trupul haituit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu