Puterea mintii

In a sasea zi de meditatie m-am trezit foarte tarziu si am mers direct la micul dejun. Sentimentul de vinovatie datorat constientizarii faptului ca nu respect programul ma coplesea si se inrautatea cu fiecare zi ce trecea. Nu eram multumita de progresul pe care il faceam si programul devenea insuportabil. Cu toate astea, nu vroiam sa renunt. Nu renunt decat daca simt ca nu mai exista nici o sansa sa reusesc. Asa ca m-am concentrat pe ce trebuia sa invat si anume, sa simt compasiune pentru durerea de spate.

Momentul revelatiei nu a venit usor dar, printre lacrimi de durere si sentimente de vinovatie fata de corpul meu pe care mintea imi spunea ca nu e sanatos sa il maltratez asa, am reusit sa nu mai simt durerea. Cu siguranta ea exista in continuare, pentru ca momentul victoriei nu a durat mult, dar cu puterea mintii am reusit sa nu o mai simt.

Sa accept durerea a fost probabil unul din cele mai grele lucruri pe care le-am facut in viata mea. A fost o lupta cu mine dupa care, desi am pierdut, m-am simtit invingatoare. Oricum, revelatia a cat de puternica este mintea a fost coplesitoare. Am realizat cat de multe ar avea omenirea de castigat daca si-ar antrena mintea mai mult. Pierdem prin simplul fapt ca ne limitam increderea in ceea ce mintea noastra este in stare sa faca.

Dupa 9 ore si jumatate de chin, care as fi vrut sa le numesc meditatie, si o revelatie, merg la staret sa-i povestesc despre progresul meu. Cu toate ca am avut aceasta revelatie, nu imi place progresul pe care l-am facut si ma lupt pentru fiecare pas in plus. Este destul de tarziu in program si cele 10 zile clar nu imi sunt de ajuns pentru a ajunge unde as fi vrut sa ajung.

Desi mi s-a parut infernal si i-am spus (nu ma vait fata de necunoscuti cu prea mare vehementa asa ca probabil nu m-a crezut ca treceam prin iad) mi-a crescut numarul de ore de meditatie la 10.

A doua zi am continuat sa ma lupt cu mine si sa ma dedic meditatie. Mai inversunata decat oricand mi-am respectat programul si am incercat chiar sa excelez la el.

Cel mai interesant a fost cand, facand meditatia „in mers”, pe podeau bibliotecii, modelele de pe dalele reci de marmura au inceput sa prinda diverse forme si chiar sa se transforme. Acesta a fost un alt moment de revelatie care m-a facut sa ma gandesc ca am gasit un remediu la blocajul artistic: meditatia!

Abia astazi, a saptea zi de cand sunt in manastire, ma suprinde faptul ca in Thailanda se mananca doar cu furculita si lingura. Rolul principal al furculitei este de a impinge mancarea in lingura...

Am raportat 11 ore. Ce am simtit dar nu am constientizat pana acum este ca intalnirea cu staretul imi ridica moralul intotdeauna. De cate ori merg sa vorbesc cu el, desi este pentru foarte scurt timp si desi interactiunea nu este foarte profunda, ma simt plina de energie si mult mai pozitiva decat inainte sa ajung acolo. Dupa intalnire imi este cel mai usor sa meditez... toate energiile par sa fie la locul lor... grijile dispar... e liniste in orice cotlon al universului ce ma inconjoara si sunt impacata...

Cu toate astea, m-am decis sa plec...

Acum inteleg de ce exista regula lipsei de interactiune. Faptul ca tipul din Hawaii renuntase dupa doar 2 zile si ca alta fata pe care o observasem disparuse, mi-au ramas intiparite in minte. Daca nu ar fi fost ei, daca nu i-as fi observat, nu m-as fi gandit niciodata sa termin mai repede programul. In alte doua zile nu am cum sa ajung prea departe si oricum nu am inceput cu piciorul drept... poate ca e energia locului – Thailanda nu mi-a oferit decat frustrare si confuzie de cand am ajuns aici...

Adevarul e ca am incalcat regula de nu interactiona si am si dat peste niste fete – una din Anglia, de origine indiana, si alta din Australia – care decisesera sa plece. Influenta buna sau rea, din cauza lor am considerat ca e ok sa plec si eu... Mai ales ca asa simteam de ceva timp... Si, mai ales ca nu aveam nimic planificat pentru restul de zile si totusi simteam nevoia sa plec, am zis ca decizia asta chiar striga sa fie luata...

Dar vreau sa mai incerc sa invat sa meditez... India ar fi locul ideal pentru mine, cred... Acolo o sa merg data viitoare...

L-am anuntat pe staret ca vreau sa renunt. A incercat sa ma opreasca. Sa-mi spuna ca sunt pe drumul cel bun, sa imi propuna sa stau mai mult. Ce bine de ar fi asa de usor! Odata luata decizia, mai ales dupa zile de framantare,  sunt destul de sigura ca e cea corecta pentru mine...

Au organizat o ceremonie de incheiere a calatoriei spirituale – a mea si a altor cativa oameni... Oricum de o zi devenise foarte frustranta si intalnirea cu staretul pentru ca isi adusese translator... o tipa finuta care nu imi transmitea insa nimic din energiile de care aveam nevoie... Inainte exista frustrare din cauza barierei de limba, dar staretul imi vorbea direct si energia transmisa o simteam... De cand a venit translatorul, totul s-a schimbat...

Despartirea de staret a fost emotionanta...Mi-au dat putin lacrimile... Imi pare extrem de rau ca nu am avut o experienta incununata cu succes... Am invatat cate ceva, e drept... Poate ca am avut si de data asta asteptari prea mari, ca de obicei...

La plecare, am facut o donatie (mai mult decat englezoaica si australianca chiar – am aflat ulterior)... Cu cat au mai multi bani, cu atat oamenii nu mai evalueaza corect valoarea lucrurilor sau serviciilor pe care le primesc...