In avion spre Bangkok. Nici nu-mi amintesc drumul pana la aeroport sau experienta de pe aeroportul din New Delhi. Despartirea de India a fost prea brusca. Imi este un dor imens de sentimentul de bunatate nemarginita si comuniune cu universul pe care l-am simtit in India... doar in India... nicaieri altundeva decat in India...
Oare cum o sa fie restul Asiei? Ma asteptam ca India sa fie cea mai mare provocare. Poate de asta impactul cu aceasta cultura sarmana din punct de vedere material, dar atat de bogata la nivel spiritual, nu a fost atat de mare pentru mine. Realizez cat de mult a adaugat experientei mele limitarea prejudecatilor. Nu reusesc mereu sa interactionez fara a avea preconceptii, dar de cate ori o fac rasplata este enorma.
Imi este dor nebun de India si abia ne-am ridicat in aer! Singura data cand imi amintesc sa fi incercat un sentiment asemanator a fost prima data cand am plecat singura din tara (aveam 23 de ani), si nici macar nu cred ca a fost atat de puternic. Ieri nu mai suportam atatia oameni in jurul meu, acum imi este deja dor de ei.
Cum o sa rezist celor 5 ore de zbor? Sunt foarte trista si nelinistita. Langa mine sta un baiat care nu imi spune mare lucru (aspectul fizic poate vorbii despre intelect, dar nu intotdeauna corect). Trebuie sa intru in vorba cu el, ca o sa innebunesc de atata neliniste. Il cheama Andrew si e american. De parca ar mai fi o supriza. A strans ceva bani si acum calatoreste in jurul lumii. Nu pot sa zic ca simt o legatura deosebita cu el, dar continuam sa vorbim... alternativa, sa imi amintesc de India si sa las sentimentul de tristete sa ma copleseasca, nu este acceptabila. El mai fusese in Thailanda, deci sper sa aflu cat mai multe ponturi. Pare prietenos, dar pe de alta parte, ceva pare sa lipseasca din interactiunea noastra... poate e doar diferenta intre latini si anglo-saxoni. Nu am somn, asa ca, desi isi doreste sa doarma, continui sa il tin de vorba. Nu pot sa dorm...
In sfarsit, ajungem! Aeroportul este impresionant. Foarte modern, cu gradini interioare de palmieri. Simt un alt aer... Ceva tropical! Trec repede de frontiera, bucurandu-ma pentru o clipa ca vizele ajuta la ceva. Andrew trebuie sa completeze mai multe formulare, neavand nevoie de viza inainte, dar scapa destul de repede; bucuria mea se risipeste rapid la amintirea drumurilor pe care le-am facut la ambasada pentru aceasta amarata de viza.
Merg la biroul de informatii... In sfarsit, harti si tot ce un calator ca mine si-ar putea dori! Merg la ghiseu sa intreb cum pot sa ajung in oras cu mijloacele de transport in comun. Nu sunt deloc de ajutor. Ma simt de parca as cere informatii unei doamne la un ghiseu in Bucuresti. Imi explica la insistele mele crescute cum as putea sa ajung mai ieftin la destinatie, dar insista sa iau un taxi. Totul pare foarte complicat, si gazda mea sta intr-o zona oarecum apropiata de aeroport la care nu pot sa ajung decat daca merg pana in centru si apoi inapoi. Decid sa iau taxiul, chiar daca o sa fie mai scump.
Aerul este foarte cald si foarte umed. Imi este greu sa respir. Urc intr-un taxi. Drumul e presarat cu zgarie-nori... Infrastructura este impresionanta. Drumurile ma impresioneaza mult mai mult. Cladirile noi nu m-au fascinat niciodata.
Ajungem la destinatie si, spre surprinderea mea trebuie sa platesc, pe langa o taxa de autostrada, si o taxa pentru ca am luat taxi-ul de la aeroport. Mi se pare stupid. La aeroport nu fac nici un efort si nu consuma deloc benzina ca sa-si gaseasca clienti. Si nu e ca si cum ar fi fara clienti. Am stat la coada ca sa intru intr-un taxi. Pentru un drum de 30 de minute in Thailanda am platit 10 euro, cand pentru o zi in India a fost 7 euro. Si nici macar nu se poate pune pret pe bunatatea sufleteasca a indienilor pe care i-am intalnit. Individul asta era total insipid.
Ajung la gazda mea – o canadianca. Spre deosebire de India unde am gasit gazde locale, aici mi-a fost imposibil sa gasesc un thailandez sa ma primeasca la el in casa. Un prieten chiar cunostea cativa thailandezi, lucru care nu s-a dovedid a fi de mare folos. In afara de o tipa care a raspuns foarte nesigur si neospitalier, spunandu-mi ca nu e pe traseul meu si ca nu am nimic de vizitat acolo unde e ea, restul nici nu s-au sinchisit sa raspunda la emailuri. Si, ca experienta pe care o caut sa fie completa, trebuie sa stau la localnici... Foarte frustrant ca planurile incep sa se destrame! Dar, asta este, accept ceea ce primesc... Poate ca universul lucreaza in favoarea mea, chiar si atunci cand nu o simt...
Canadianca mea este o tipa destul de boema (profesoara de engleza si chimie de vreo 25 de ani), cu o garsoniera pe care si-o imparte cu CouchSurferii. Nu este cea mai convenabila situatie, dar macar am un loc de dormit. Imi plac actiunile ei, dar nu reusesc sa stabilesc acea legatura de care am nevoie. In India a fost atat de usor!
Dau fuga la internet. In sfarsit, dupa o vesnicie, pot sa scriu si eu in liniste cateva emailuri. Pe urma, asa cum stabilisem cu Andrew, ma intalnesc cu el in China Market (nu e prea orientat baiatul si nici hartile pe care le avem nu sunt indeajuns de detaliate sa ne ajute... iar oamenii, total inutili) si luam pranzul impreuna.
Inainte de intalnire am avut timp sa dau o fuga si prin piata si un fruct de rodie mi-a facut cu ochiul... Defapt, toate fructele mi-au facut cu ochiul. Am incercat sa vad preturile, dar nimic nu era scris in cifre arabe sau romane. Am incercat sa vad cat platesc cumparatorii locali, ca sa imi fac o idee, dar par sa ascunda banii. Ceva este putred la mijloc! Parca e o conspiratie! In sfarsit, cer o rodie si, cum nu am decat o bancnota de 20 i-o dau vanzatoarei. Nu mai imi da nimic inapoi. Ma uit la ea... Ea se uita la mine cu o mina batjocoritoare... Sunt 90% sigura ca am vazut ca o localnica a cumprat 3 pomegranade cu acest pret. Nu ca ar fi scump (50 de euro centi), dar urasc sa fiu pacalita!
 |
| Conducatori de tuk-tuk care nu sunt pe faza - o fotografie rara :p |
Pe strada toti conducatorii de tuk-tuk trag de noi sa ne urcam in masinutele lor. Dar noi vrem sa mergem pe jos.. Vin la noi si ne spun ca ne arata ei pe harta daca mergem in directia buna. Cum pun mana pe harta incep sa ne arate pe unde ne pot duce ei cu tuk-tuk, jumatate de Bangkok si inapoi. Dar nu vrem. Sunt agasanti! Este exasperant... Cum scapi de unul, la 2 pasi mai incolo e altul, care are aceeasi atitudine. Imi consuma toate energiile pozitive. Cat de dor imi e de India! Acolo m-as fi asteptat la asa comportament si nu am avut parte de el. Da, trageau de mine sa le cumpar serviciile, dar nu insistau aiurea si nici nu ma deranjau. Ce se intampla? Sunt eu de vina? Sa fiu obosita? Nu inteleg...
Primul punct turistic pe care o sa-l vizitez in Bangkok este Wat Pho. Wat inseamna manastire sau templu si se gaseste cate una la fiecare colt de strada.
La intrare, ma intampina un elefant sculptat de natura intr-o stanca. Ma intreb cata lume a observat aceasta opera de arta atat de darnic oferita de natura. Ma bucur, pentru ca stiu ca elefantii in aceste parti sunt aducatori de noroc. J
 |
| Vedeti elefantelul? E un unghi bun... |
 |
| Dar acum? Multumiri naturii si felicitari si de data asta :) |
Wat Pho este faimos pentru una din cele mai mari sculpturi religioase: Budha culcat. Are 46 de metri lungime si 15m inaltime, este poleit cu aur si are incrustatii de sidef la ochi si talpi. Stilul templului nu imi inspira profunzimea necesara unui loc de rugaciune. Imi aduce aminte de castelele romilor: turnuri inalte si intortocheate, bucatele de oglinda pe fatada templului (asta ma duce cu gandul la Feng Shui, dar la unul de prost gust), culori tipatoare intercalate...
 |
| Intrare Wat Pho - Poate sunt eu, dar de ce atatea culori? Si asta e un templu cu bun simt! |
 |
| Wat Pho - Gradina interioara... Trebuie sa recunosc ca are un farmec aparte... Dar e suficient? |
Astept cu nerabdare sa descopar farmecul care a cuprins intreaga lume. De cate ori am vorbit cu cineva despre Thailanda, am auzit totul la superlativ. Pana acum, sunt dezamagita.
 |
| Una din nenumaratele barci ce traverseaza Chao Phraya |
Plecam. Aflu ca cel mai ieftin si placut mod de a calatorii in Bangkok este cu barca. Super! Uite un lucru care mi se pare interesant! Trecem raul Chao Phraya (foarte malos si cu bancurile pline de constructii mizerabile) si ajungem la Templul Apusului, inspre apus. Nu este cel mai bun moment pentru poze, din pacate, orice ar spune numele. Nu mai intram pentru ca mare parte se vede de afara.
 |
| Templul Apusului - tineri relaxandu-se in fata intrarii |
 |
| Calugar budhist (PS: Slapii sunt la mare pret si in India si in Thailanda) |
 |
| Caini vagabonzi si alt unghi al Templului Apusului |
Traversam iar raul. Pare sa fie o sursa de inspiratie pentru fotografii. In una din urmatoarele zile o sa fac calatorii mai serioase cu barca.
 |
| Trafic intens pe rau |
Gazda mea, foarte grijulie si de ajutor, de altfel, mi-a spus si cu ce masina pot sa ajung inapoi si de unde sa o iau. Chiar de langa Marele Palat. Asta este primul pe lista tuturor ce viziteaza Bagkokul. Acum e inchis, e prea tarziu, dar probabil maine o sa vin inapoi sa il vizitez.
 |
| Marele Palat din afara zidurilor de protectie (un al doilea oras interzis?) |
 |
| Marele Palat - detaliu peste zid/gard/? :) |
Eliberata de companionul meu, vad altfel orasul... il simt altfel... nu pot sa spun ca in bine, dar am mai multa libertate de gandire... Imi place sa calatoresc singura...
 |
| Terase din astea se gasesc peste tot (PS: Obezitatea a ajuns si aici, locul slavit atat de vestici pentru sanatatea mancarii) |
 |
| Si... asa arata o piata in Thailanda |
Pana acum, impresiile mele se rezuma la doua observatii: sunt mai multe trotoare decat in India (un lucru care reduce nivelul stresului de deplasare, desi exista sacali la fiecare pas cate te agaseaza cu ceva de vanzare) si thailandezii nu sunt deloc prietenosi – lucru care m-a luat prin suprindere.
Intreaga experienta de pana acum imi creaza un sentiment neplacut. Ceva ma frapeaza si inca nu imi dau seama daca am acest drept sau daca este corect. Ce e drept, sunt cu zambetul pe buze... doar e tara zambetului, nu? Sa fie dorul meu de India?
Si aici.
RăspundețiȘtergere