Meditatie - Wat Ram Poeng

Unul dintre lucrurile pe care mi le doream cu ardoare sa le fac in aceasta excursie a ajuns la termen: meditatia budhista!

Dimineata ma trezesc cu noaptea-n cap si pornesc sa iau flori de lotus de la piata. Negociez cu un conducator de tuk tuk sa ma duca la manastire, care se afla in afara orasului, dar nu foarte departe. Ajung inainte de 9, ora la care mi s-a specificat foarte clar ca trebuie sa fiu acolo.

Gradina de la intrarea in manastirea Wat Ram Poeng

Timp de cateva ore astept in fata receptiei. Frustrarea imi creste. Necunoscutul este greu de acceptat. Ma intreb daca este un test.

Dupa o mult prea lunga asteptare sunt luata in primire de un individ mic de intaltime, foarte agitat, rastit, total opus de ceea ce ma asteptam de la un calugar budhist. Ma cearta ca am luat flori de lotus deja impaturite. Asta inseamna ca sunt vechi, zice el. De unde sa stiu? M-am trezit devreme sa le iau, ca sa fie proaspete. Am ales ce mi s-a parut mai frumos. Nu suport sa fiu certata, mai ales cand imi dau silinta... Se uita la lumanari si pare multumit. Imi dau silinta sa iau ce e mai bun de obicei, dar pare atat de triviala aceasta impotmolire in material...

Camera uceniciei

In incaparea din spatele piticului budhist imi petrec aproape toata prima zi, invatand bazele tehnicilor de meditatie. Invat cum sa-l salut pe staretul manastirii, in Pali (vechea limba sacra a budhismului). Invat in mare tehnica incalzirii, tehnica „statului” (pozitia lotus cu focus pe respiratie) si tehnica „mersului” (focus pe miscare).

Aflu si programul zilnic: trezirea la 4 pentru a medita, micul dejun la 6, meditatie sau timp ingiena pana la 10 cand era pranzul, meditatie pana la 7 seara cand urmeaza sa raportez progresul si experientele staretului, mai multa meditatie pana la sfarsitul zilei. Da, de la 10 pana a doua zi, nimic de mancare. Sunt curioasa cat de greu o sa fie. Pe la 5 ne dadeau o bautura calda din soia, ce e drept... Dar, nu pare mult.

Conduita ce trebuie urmata: imbracaminte tot timpul alba cu esarfa infasurata in jurul corpului (doar pentru femei si doar cand sunt in contact cu alte persoane) – chiar si cand dormim, fara iesit din complex, fara contact vizual, fara carti sau telefoane sau orice altceva electronic, fara machiaj, deodorant, parfum, etc.

Explicatii minimale

In afara de informatii de baza si complet confuze pentru mine, nu ne mai spune nimic (ne stransesem vreo trei ucenici). Turnul de mai sus parea sa fie important si niciodata nu ni s-a explicat ce semnificatie ar avea oricare din cladirile de acolo. Te-ai astepta sa le pese macar de lucrurile legate de religia lor si de diseminarea unui minim de informatii ca si cei novici sa aprecieze mai mult locurile prin care trec si in care isi petrec cateva saptamani din viata.

Intre sesiunele de invatat primim cheia de la camerele noastre. De a mea eram destul de multumita. Era curata, era doar a mea (cat imi iubesc intimitatea), avea baie proprie, avea un coridor incantator... Cat mi-ar fi placut sa ma intind pe pat si sa ma relaxez pentru cateva ore, dar ne-a chemat imediat inapoi...

Camera mea de la Wat Ram Poeng

Coridorul din fata camerei mele scaldat in soare

Oricum, nu cred ca puteam sa cer mai mult, mai ales ca nu iau bani pentru toata aventura asta de 10 zile. Puteam sa aleg intre 10 si 26 de zile, dar cum nu aveam atat de mult timp de oferit din excursia mea (vizele pe care trebuia sa le iau din tara mi-au limitat optiunile), am ales 10 zile.

Cu toate astea, ne-au pus sa facem o mica donatie la inceput pentru cearceafuri si haine (am mai luat o pereche de pantaloni albi ca sa-i alternez cu ai mei, din in). Si, sincera sa fiu, atmosfera in care calugarul budhist vorbea despre bani (desi nu ii atingea – dar cine ii lua atunci, daca nu unul dintre ei... cat de ipocriti!) si cum ne recomada sa cumparam de la ei si aia si aia (absolut oribil ca aveau o ghereta in mijlocul complexului cu tampenii de mancat care costau mai mult decat ar fi costat in magazine normale din afara manastirii) mi-a creat o stare de total discomfort. De cand am ajuns acolo nu am simtit ce ma asteptam sa simt - degajare completa de posesiunile materiale – ci exact inversul: mai ceva decat capitalismul. Banul parea sa conduca totul in manastire si sa fie foarte bine vazut.

Pornisem cu stangul: simteam frustrare si chiar manie. De cand sosisem aici simteam foarte multa indoiala, daca e bine sa stau si sa fac asta sau nu, frustrare din cauza banilor pe care pareau sa ii vrea de la noi (thailandezul e thailandez, fie el si calugar budhist)... Ma simteam chiar speriata, fara sa stiu de ce. Vroiam sa renunt inainte de a incerca. Ma intrebam daca e o pierderede timp, mai ales cand e o intreaga lume plina de lucruri de vazut si experimentat in afara acestei manastiri.

Dupa ce am terminat prima zi, cea de ucenicie, mi-am dat seama cat de greu este pentru corp acest tratament. Inca eram confuza... Vreau asta? O sa ma ajute cu ceva?