China - Hangzhou

A sosit si momentul despartirii de Ben si Candy. Au fost niste gazde extraordinare pe care nu am cum sa le rasplatesc asa cum as vrea...

Dimineata amandoi au plecat la munca la ore neomenesti, asa ca nu i-am mai vazut. Afonso si cu mine ne-am trezit la un mic dejun lasat pentru noi de mama lui Candy. Dupa o scurta pauza si multe framantari, am iesit sa caut singurul cadoul la care m-am putut gandi – un bonsai.

La poarta de la complexul de locuinte a trebuit sa ma asigur ca voi fi lasata sa intru inapoi de securitate, pentru ca avusesem niste probleme la intoarcerea de la targ cu 2 seri inainte. Evident, cunostintele de limba engleza nu existau, asa ca a trebuit sa comunic prin semne. Am vrut sa le dau pasaportul sa-l tina pana cand ma intorc. Cand mi-au vazut intentia, cred ca s-au prins care era problema si m-au lasat sa trec cu promisiunea sa ma lase sa intru... Ce departe merge mimica! :)

Am mers foarte mult pana sa gasesc o florarie unde am gasit un bonsai, sper eu ca dragut, pe care l-am luat fara negocieri. Deja eram la limita de timp si nici nu aveam chef de asa ceva. In pus, Ben si Candy meritau mai mult, doar ca nu stiam ce as mai fi putut face pentru ei.

Mai tarziu am vorbit cu ei la telefon si mi-au marturist ca se asteptau la o prajitura sau ceva de mancare specific Romaniei... Nu aveam cum sa fac asa ceva... Ingredientele erau foarte greu de gasit – fusesem cu Ben la cumparaturi cand sosisem si vazusem care era oferta... Ce cuplu curios! Le placea mancare atat de mult si amandoi erau foarte slabi! :)

Tatal lui Ben ne-a dus cu aceeasi dubita darapanata, prin acelasi trafic infernal, pana la gara, unde am gasit o coada impresionanta la intrare – se verificau biletele de la intrare! Si eu eram la limita, asa ca am avut ceva emotii si de data asta. Dar am reusit sa prind trenul spre Hangzhou – pentru 1 zi jumatate am platit mai mult de 250 de RON. Scump, nu? Pana acum, China mi s-a parut scumpa...

In tren, in cuseta mea, desi era doar amiaza, toti isi desfacusera deja paturile... al meu era la etaj, destul de inconvenient... Cusetele si trenurile arata exact ca cele din Romania, desi asta pare mai curat decat cele din Romania. Spre deosebire de Thailanda (unde nu reusisem sa iau bilet la cuseta pentru ca nu mai erau locuri in cabina de fete), aici erau atat femei cat si barbati in cuseta. Si nimeni nu se cunostea... Si nici foarte mult nu interactionau. Si, evident, nu stiau engleza.

In tren m-am simtit ca pe o alta planeta. Oriunde imi indreptam privirea nu vedeam decat chinezi. Ajunsesem sa ma intreb daca nu cumva sunt singurul strain din tren. In China, tara pe care o pot declara obsedata de mancare, pe coridoarele inguste, vanzatorii trec cu carucioare in care au, nu ca in Romania snacksuri si bauturi carbogazoase, ci taitei fierbinti cu diverse sosuri, lemgume si carne, cu pachete frumos ambalate de fructe proaspete, etc... Foarte frumos. Pe seara mi se facuse foame. Reusisem sa incropesc cateva cuvinte cu o doamna din compartimentul meu care mi-a spus programul la restaurant. Iar, spre deosebire de Romania, vagonul restaurant era plin ochi. Nu stiam ce sa fac, unde sa ma asez... Am stat langa niste chinezi foarte curiosi, dar care nu interactionau cu mine desi erau clar descumpaniti de prezenta mea. Cultura chinezilor mi se pare destul de cruda, necizelata... Ma intreb cum vad ei Europenii... Oricum, am mancat o supa si orez, plina de gust, dar nu pe gustul meu... :)

Ca de obicei in trenuri, am dormit doar vreo 4 sau 5 ore – mai bine decat alte dati.

Am ajuns in Hangzhou pe la 9 dimineata, de unde am luat un taxi. Noua mea gazda, pe care fusesem foarte norocoasa sa o gasesc in doar 2 zile de cautari, a vorbit cu soferul ca sa se asigure ca ma duce unde trebuie si probabil l-a mustruluit sa nu ma pacaleasca... Inainte de a ma urca in taxi am luat de la o taraba o harta a orasului, pentru ca deja nu mai aveam speranta sa gasesc un centru de informatii pentru turisti...

Gazda m-a pus sa ma duc la restaurantul unui prieten, pe nume Bill :), sa imi las bagajul acolo pana pe seara cand urma sa ma intalnesc cu ea. Bill a avut grija de mine si m-a cinstit cu o supa cu ou si rosii delicioasa – usoara si foarte proaspata. Bill clar nu se afla in mediul sau pentru ca nu vorbeam chineza si nici el nu prea vorbea engleza... Oricum, mi-a aratat pe harta cam ce e de vizitat... Am luat-o usurel pe jos si nu m-am mai oprit din mers de la 11 dimineata pana la 6 seara.

Oraselul imi place. Hangzhou este un amalgam de vechi si nou, dar nu foarte inghesuit, cu un aer studentesc. M-am oprit si prin niste magazine de electronice de unde am cumparat un capac pentru obiectivul aparatului meu pentru ca il pierdusem pe cel original. Puteam gasit orice acolo, original sau copiat, chinezii parand foarte disperati dupa branduri. M-am interesat si de pretul la baterii, ca sa mai am una de rezerva. Totul era foarte scump, exact ca in Europa... Si nici nu pareau sa doreasca sa negocieze...

Zona turistica a orasului chiar era superba... M-am plimbat prin parcul dimprejurul lacului Vestic. Multi turisti, majoritar chinezi, defapt, nu stiu daca am vazut altceva decat chinezi...

Evident, am incercat unul negru! Nimic deosebit...

In acest parc am vazut copiii, lucru care mi s-a parut ciudat... Si abia acum mi-am dat seama ca nu prea am vazut copiii prin China. Uitandu-ma mai atent la acest aspect, am observat cum fiecare copil era inconjurat de o armata de adulti – mama, si bunicii ambilor copii, cel putin! Incredibil! Ma intreb ce efect o sa aiba asupra educatiei si personalitatii acelui copil aceasta disperare de a-si proteja singurul urmas?!? Nu ca nu as fi de acord cu politica unui singur copil pe familie... Oamenii au sofocat deja Pamantul, mai ales datorita obceiurilor consumeriste egoiste exacerbate de stim noi cine si cu ce scop...

Singura data cand am vazut atatia copii la un loc in China

Am vizitat si pagoda LeiFeng pe care am vazut-o de peste drum, fiindu-mi recomandata ca cea mai frumoasa dintre toate optiunile... Aici am ramas si fara baterie, dar nu inainte de a face cateva poze reusite... Pagoda are 5 niveluri din lemn, fiind reconstruita de curand (in 2002) dupa ce a fost distrusa de catre trupele japoneze ce atacasera demult aceasta zona. Cladirea originala fusese construita de catre regele regiuni pentru a celebra nasterea unui baiat de una din concubinele sale preferate...

Seara, m-am intors la Bill unde in asteptarea gazdelor mele am zis sa mananc o mancare speciala – broasca gatita in tone de ulei cu tone de ardei iute. Foarte iute!!! Daca aveam baterie v-as fi arata si voua. China pare sa fie tara unde experiementez cele mai multe mancaruri ciudate – intai sarpe, acum broasca. Nu pot spune ca imi place gustul broastei, pe care, in ciuda tonelor de ardei iute care mi-au dat foc la limba, inca il mai simteam. Gustul era de peste, iar textura intre pui si peste... Fata de peste era bine ca nu avea mii de oase micute...

In sfarsit, le-am intalnit si pe noile mele gazde care erau vadit impresionate de faptul ca nu vorbeam nici o boaba de chineza si calatoream singura prin China. Mie nu mi se area chiar asa o mare filozofie. Oricum, asa cum ma obisnuisem, cina a fost un punct focal al serii. Baiatului ii placea sa gateasca si era mai bun decat fata la aceasta activitate! Asa da, baieti! Daca se poate in China...!!! :)

A doua zi am petrecut-o cu Nancy (toti chinezii au oare nume vestice?). Si Nancy cu prietenul ei (John) se casatoreau in curand si ea era in cautari de rochie de mireasa, etc... Am fost prin zona comerciala cu ea... Foarte cochetica... Am avut si norocul de a vedea jocul de apa si lumini de pe lac, care era la fiecare 45 de minute seara, daca nu ma insel.

Am fost cu Nancy la o fabrica de matase, unde totul mi s-a parut prea scump...

Nancy era foarte diferita de Candy. Avea o fire dura si determinata. Povestea ei era trista – plecase de foarte tanara de acasa, pentru ca familia ei avea mai multi copii si oricum o fata nu valoreaza prea mult. A muncit si studiat turismul prin forte proprii si stia destul de bine engleza. Lucrase la Hilton sau Marriot sau ceva de genul asta, dar acum ramasese fara slujba datorita situatie slabe a turismului... Efectul asta de domino!!! Oricum, parea dezamagita de industria turismului... Ar ajuta-o enorm daca ar invata sa zambeasca mai mult... :)

Dupa o cina, dinnou in casa lor foarte moderna, ma retrag in camera pentru odihna de dinaintea drumului ce ma asteapta maine pana in Shanghai!

Dupa acest perete modern de oglinzi se afla camera de oaspeti... :)