Dupa o alta noapte dormita pe tatami-ul neastetat de confortabil, din pacate intr-un frig ingrozitor (simteam deja ca ma ia o mica raceala), m-am trezit in jurul orei 9 dimineata. Am infulecat niste snacksuri cumparate cu o zi inainte alaturi de un ceai slab (asa cum il fac japonese-o) si mi-am luat ramas bun de la minunatele mele gazde din Tokyo. Avand in vedere diferentele culturale colosale dintre japonezi si indieni, as putea spune ca ii indragesc aproape lafel de mult ca pe gazdele indiene, doar ca pe un alt plan care nu imi ofera lafel de mult din ce necesita sufletul meu.
Avand in vedere ca in decursul a doua zile am de calatorit in 3 orase, am inspiratia sa imi las troley-ul la gazdele din Tokyo, luand cu mine doar rucsacul. Baietii au fost foarte receptivi la rugamintea de a-mi gazdui bagajul, dar nu s-au atins de el sub nici o forma. Desi era clar destul de greu, m-au lasat sa il car singura pe niste scari destul de incomode pana la etajul unde dormeau ei. Securitatea intregii case era dubioasa, la ferestrele de la parter avand doar niste carlige care tineau geamul sa nu se deschida. Geamul nu parea nici macar securizat.
Mi-au spus sa asez geamantanul in birou si nu s-au atins de el nici macar sa il aranjeze asa incat sa nu ii incomodeze. Mi s-a parut foarte ciudat comportamentul lor, dar mi-am dat seama ca cel mai probabil are a face cu marele respect pe care il au fata de intimitate. Foarte interesant.
M-a frapat dinnou ca, desi aveau doua camere la etaj, au preferat sa transforme una in birou si sa doarma impreuna in aceeasi camera – poate ca era mai ieftin de incalzit? Ce stiu sigur este ca pe parcursul celor cateva zile cat am petrecut impreuna am reusit sa ii surprind cu ceva – expresiile ce le puteau citi de pe fata mea: de la oboseala pana la exaltare, de la plictiseala pana la interes. Erau absolut fascinati si mi-au declarat ca li se pare impresionant cat de usor este sa citeasca starile mele de spirit fara sa le fie exprimate in cuvinte. Nu pareau insa sa ma desconsidere pentru aceasta mare abatere de la propria lor crestere. Sunt impresionata de deschiderea si toleranta de care sunt capabili.
La statia de tren aflu ceva care in viata de zi cu zi m-ar fi iritat destul de mult, dar peste care acum am trecut destul de repede: ar fi trebuit sa cumpar permis de calatorie din afara Japoniei. Asa as fi putut sa calatoresc la un pret mai rezonabil decat cel la care urmeaza sa calatoresc. Cum aceasta calatorie o fac cu resurse foarte limitate, sunt putin indispusa, nu o sa neg, dar imi trece repede, probabil uzura ineditului cu care m-am confruntat destul de des deja. Dupa ce ma minunez de cat de ilogica este aceasta regula (sunt straina de tara lor si in afara, dar si in interiorul tarii – pe pasaportul meu o sa scrie mereu acelasi lucru, asa ca nu vad de ce nu ar putea strainii sa achizitioneze permise de tren din Japonia!?!?!), cumpar un bilet pana la Kyoto. Pot sa ma opresc oriunde si oricat pe drum si pot merge cu orice tren. Biletul a costat 432RON pentru o distanta de 513km.
Am ajuns in Yokohama. Primul impact – statia de tren din care se vedeau casele din apropiere – a fost destul de puternica. Nu m-as fi asteptat la asa ceva in Japonia – aspect invechit, case joase in loc de zgarie-nori, ciment ciobit, verdeata pe marginea drumului neingrijita...
Toaleta insa, desi pe stilul turcesc, era automatizata si avea susur de parau. :)
Dupa un drum lung pe stradute goale (dinnou, ma aflu in Japonia?!?), fara sa reusesc sa interactionez in engleza cu nimeni, am reusit sa-mi gasesc drumul pana in parcul Yamate. Zona a fost sub ocupatie britanica pentru o perioada si este faimoasa pentru case si gradini cu influenta vestica.
Adevarul este ca Yokohama nu era pe lista mea initiala, dar cum una dintre gazdele mele era din Yokohama si in Tokyo nu mai aveam dispozitie sa vad si alte lucruri, am zis sa profit de aceasta zi sa vizitez si un alt oras din Japonia, pentru o imagine de ansamblu cat mai cuprinzatoare.
In parcul Yamate mi-am facut un prieten – defapt, doar o cunostinta pentru ca nu s-a prea sinchisit de mine. Dinnou ma minunez – pisici fara stapan in Japonia?!?
 |
| Alt fel de mata :) |
Mi-am continua drumul spre zona cu case vestice. Pe drum, o doamna americanca foarte vorbareata, m-a acostat cu pretextul de a ma ajuta, dar mi-a dat detalii despre viata ei mai mult decat necesare. Ce e drept, eram destul de curioasa de viata expatilor intr-un oras japonez ca acesta. Doamna incerca sa fie optimista, dar mie mi se parea moarta de plictiseala – mergea la nu stiu ce cluburi de crosetat sau mai stiu eu ce, doar sotul lucrand. Parea un oras destul de cumintel pentru un spirit tumultos ca al doamnei. In plus, era atat de masiva incat o si vedeam frapand majoritatea locuitorilor Yokohamei. Nu cred ca ii era prea usor. Cat am vorbit cu ea mi-am inchipuit posibilitatea unui scenariu de film destul de reusit bazat pe povestea unei astfel de experiente. Sunt tare curioasa cat o sa reziste doamna aici.
Oricum, in afara de confirmarea faptului ca eram pe drumul cel bun, doamna mi-a spus si de faptul ca erau unele case vestice ce se puteau vizita gratuit. Asa ca am intrat in prima pe care am intalnit-o. Trebuie sa recunosc ca sunt in continuare cel mai impresionata de arhitectura si civilizatia europeana. Intrarea in casa, dupa ce mi-am lasat pantofii la intrare (ca pana la urma tot in Japonia suntem!) m-a transpus intr-o alta epoca, exact ca in cartile pe care le-am citit.
In casuta verde este muzeul Yamate, in care nu am mai intrat (drumul lung si urcatul dealului m-au terminat).
Drumul era presarat de casute una mai frumoasa ca alta, ambasade sau resedinte de lux.
Am trecut si pe langa „cimitirul strainului”, unde numai nationali diferiti de cei japonezi sunt inmormantati. De ce sa nu imortalizez si eu piatra funerara a lui Ion? :)
Planul meu era sa ajung in China Town sa mananc, dar cum acest oras este mult mai mare decat pare pe harta, nu cred ca mai am timp si pentru aceasta zona. Asa ca, imi continui drumul spre „parcul cu vedere la mare” si imortalizez parti ale orasului care mi se pare unice.
Acum am ajuns in paradis. Frumusetea toamnei japoneze mi se dezvaluie in totalitate. Nu este subtila, nu trebuie sa o cauti, este aici si ma incanta cum rareori m-a incatat ceva.
Am ajuns pe faleza din Yokohama. Desi sunt absolut incantat de porturi, cel al acestui oras nu pare sa ma fascineze lafel de mult. Cu toate astea, pot declara Yokohama orasul pisicilor fara stapan! Cred ca se poate compara si cu Delfi din Grecia. :)
Trec si pe langa casa din caramizi – fostul centru comercial britanic – inchipuindu-mi cat de aglomerat si periculos trebuie sa fi fost in trecut.
Ajung si in Minato Mirai 21, zona cu zgarie-nori si parc de distractie a Yokohamei. Pare sa fie atractia principala a orasului pentru turisti. Nu mai am timp si nici energie, asa ca trec in fuga prin aceasta zona in drum spre gara.
Am avut noroc cu vremea. A fost innorat, dar nu a plouat.
Cu o ultima privire asupra toamnei tarzii, imi iau ramas bun de la Yokohama si pornesc spre mult asteptatul Kyoto.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu