Kyoto, o zi de vizitat & Prima gazda din Osaka

A doua zi nu ne-am grabit sa ne trezim prea devreme, desi Youri imi spusese ca vroia sa plece mai devreme. Suspectez ca si-a modificat putin planurile pentru  mine, hartuita pe drumuri si obosita cum sigur paream. Si camera lui era foarte mica, cam in acelasi stil cu cea a lui Makoto, numai ca intr-o zona care imi inspira mai multa civilizatie decat cea in care statea japonezul.

Desi ne-am trezit pe la 9:30 am lenevit pana pe la 12. De Youri nu a trebuit sa ma rog sa imi ofere laptopul pentru a verifica ce se mai intampla pe internet, mi l-a oferit chiar el. Cu o seara inainte ii scrisesem totusi lui Makoto sa il anunt ca nu ma simtisem confortabil la el si sa nu ma mai astepte. Dimineata am gasit raspunsul: Nici o problema! Sunt inca in Kyoto? Vrea sa ma duca la spa. EXACT ASTA am de gand sa fac, Makoto! Incredibil omul asta!

Mi-am luat ramas bun de la Youri. Nu mai vroiam sa il incomodez inca o noapte (imi spusese de mult ca este ocupat si nu prea poate sa aiba vizitatori) – oricum, asta fusese o manevra de urgenta. Planul era sa mai vizitez ceva din Kyoto si sa plec spre Osaka unde gasisem o gazda disponibila sa ma primeasca pentru o noapte. Aveam deja stabilite gazdele pentru urmatoarele doua nopti in Osaka si, din pacate, nu putea sa ma primeasca tot ele, asa ca m-am scarpinat dupa ureche si am rezolvat asa dilema noptii in plus cu care ma lasase pe maini „incidentul Makoto”. Este o responsabilitate destul de mare, totusi, asupra gazdelor! In continuare sunt mirata si curioasa de motivele lor de a oferi gazduire unor necunoscuti.

M-am intors la cararea filozofului pe langa care fugisem cu o zi inainte. Asa cum speranta stralucea dinnou in sufletul meu, pe cer a aparut promisiunea unor raze de soare. M-am plimbat pe cararea filiozofului din apropierea templului Kinkaku-ji, asta pentru ca era destul e aproape de apartamentul lui Youri. Era prea turistica pentru mine!

M-am plimbat ziua pe aceleasi strazi pe care le vazusem cu o seara inainte dupa innoptat. Se pare ca nu sunt chiar asa de multe de vizitat in Kyoto. Sau poate ca nu sunt eu inspirata...

Dinnou la templul Kiyomizu pe care il vazusem cu o zi inainte. De acolo puteam sa am o viziune asupra Kyotoului de la inaltime si vroiam sa experimentez acest lucru si pe timp de zi. Zona inconjuratoare era mult diferita pe timp de zi – mult mai turistica.

Pe urma am trecut dinnou prin Gion, sa vad ce se mai intampla pe aici si in timpul zilei. 


Noaptea am putut sa admir doar arhitectura. Ziua, nu mi-a mai parut asa impresionant, dar am vazut mai multe doamne in kimono si mai multe gheise decat am vazut la un loc in toata Japonia pana acum.

Pentru cina m-am oprit la un restaurant cu trenulet de sushi – trebuia sa incerc si asta! Este un lant mare in Japonia cu numele Musashi sushi. A fost ok, dar nu fantastic. Japonezii din Tokyo mi-au zis de el, asa ca nu poate sa fie prea departe de gustul japonezilor.

Astazi japonezii mi se par nepoliticosi, ciudati, agitati... Biciletele sunt total dezorganizate, masinile nu claxoneaza sa te avertizeze ca faci ceva periculos pentru tine si ei, dar se apropie silentios si cu viteza. Oamenii prefera sa fuga de tine decat sa te ajute cu indicatii, asta probabil daorita limbii, dar prefer un deget pe o harta decat sa ma aflu pierduta in spatiu pentru jumatate de zi. Cand sunt prietenosi, sunt mai degraba inspaimantatori, prinzandu-te de brat cu forta si obligandu-te sa te uiti la ceva sau sa te indrepti intr-o directie pe care poate ca nu ti-o doresti.

Dupa lupte seculare, am reusit sa iau trenul pana in Osaka. Orasul mi s-a parut pustiu si intunecat. Ce e cu Japonia si luminile pe strazi noaptea? Nu imbie deloc la liniste si pace.

Dupa o calatorie lunga (mereu in Japonia, ce pare scurt pe harta e mult mai lung decat pe o harta europeana), am ajuns la parcul pe care il aveam ca reper pentru gasirea casei primei mele gazde din Osaka. Acolo, oricat m-am invartit, nu am reusit sa dau de adresa pe care o aveam si nici telefoane nu existau. Cu greu, franta de oboseala de atata carat de rucsac (ce m-as fi facut daca nu mi-as fi lasat bagajul mare in Tokyo?), am ajuns la o strada unde, dupa o interactiune ciudata cu niste oameni de la o benzinarie, am dat de un telefon public. Am sunat-o pe Nanako si am stabilit sa ne intalnim la parc.

Eram singura in mijlocul unui parc abia luminat prin care treceau din cand in cand tineri zgomotosi sau cupluri silentioase. Nici nu stiu care erau mai amenintatoare. In sfarsit, Nananko a venit si am mers la o prietena de-a ei acasa. Casa era imensa, pe mai multe etaje. In sufragerie era intinsa o masa de calcat si copii care se jucau pe jos. Toata situatia mi s-a parut bizara. Mi-au oferit un ceai si o prajitura, de genul checului. Am acceptat si am incercat sa interactionez macar de complezenta. Este foarte interesant cum uneori interactiunea vine de la sine si in alte cazuri, oricat de mult incerci, nu reusesti sa stabilesti o legatura. Poate starea mea era afectat de frigului si oboselea la care fusesem expusa de cand ajunsesem in Beijing...

Dupa aceasta incursiune in viata familiala japoneza, care m-a lasat fara prea multe opinii, am mers acasa la Nanako. Acolo casa parea pustie, dar dupa ce am mai conversat putin cu japonezota mea ciudata am aflat ca toti dormeau deja. Toti dormeau intr-o camera imensa cu usa glisanta acoperita cu hartie de orez. Am vazut tatamiurile si o batrana dormind pe jos cand a deschis Nanako usa cautand ceva. Mi se parea putin ciudat totul... nimeni nu a iesit sa ma intampine. Nimeni nu parea curios de sosirea unui strain in casa lor... Sper ca nu deranjam prea tare...

Nanako m-a dus intr-o camera care arata foarte vestic si se afla undeva la subsol. Si casa ei parea spatioasa. Poata ca exista o problema mai acuta de spatiu doar in Kyoto... Oricum, aveam si o baie acolo si un calculator. Frigul imi intrase in oase si nu reuseam sa ma dezmortesc deloc. Am facut o baie mai lunga decat m-ar fi lasat bunul simt si m-am spalat si pe par, dupa cat il plouase avea nevoie de acest rasfat. In camera era si un radiator si, cum nu reuseam deloc sa ma incalzesc, l-am folosit. In sfarsit, dupa mai mult de jumatate de saptamana, corpul meu s-a destins! Si cand ma gandesc cat de putin apreciem confortul pe care ni-l oferim in fiecare zi cu lucruri care ni se par minore asta!

M-am invelit intr-o plapuma calduroasa si am dormit pentru prima oara de cand venisem in Japonia, pe un pat inalt... Nasul tot mi-a inghetat imediat ce am inchis radiatorul...