Sarbatoare in Tokyo

Dis de dimineata, dupa un mic dejun frugral, baietii imi spun ca merg cu mine in parc. Dupa cat de incatati sunt, imi dau seama ca au o surpriza pentru mine: astazi este o sarbatoare nationala numita Shichi-Go-San (tradus inseamna 7-5-3). Dar nu am aflat asta decat odata ajunsi in zona Harajuku, in drum spre templul Meiji.

Aglomeratie mai mare nu am vazut. Tineri imbracati de la extravagant la saracacios, oameni in costume...

Trecem pe sub o poarta Torii - simbolul trecerii dintre profan si sacru. Pentru cunoscatori, aceasta prevesteste gasirea in apropiere a unui altar Shinto.

Poarta Torii

Poarta Torii - detaliu

Pe drum vedem sute de copiii si adulti imbracati in kimono. Toti se pozeaza in vestimentatia traditionala pe care nu o mai poarta prea des.

Scumpete in kimono

Contrastul dintre lumi

Sarbatoarea Shichi-Go-San dateaza din perioada Heian (in jurul anului 1000, ca sa fie mai usor de amintit), cand influentele chineze si curtea regala japoneza se aflau la punctul culminant. In aceasta perioada, nobilii curtii sarbatoreau atingerea varstelor de 3 si 7 ani la fete si de 3 si 5 ani la baieti. Motivul pentru care se sarbatoreau aceste varste se datora timpurilor grele prin care treceau –aceste varste fiind considerate critice supravetuirii mostenitorului. Depasite, sansele de supravietuire pana la varste mature erau destul de mari.

Pe unii copii costumul ii imbatraneste, pe altii nu...

Tehnologia si traditia

Un alt fapt interesant, numerele impare sunt considerate norocoase in numerologia japoneza.

Orasla pozata de mama si bunica si carata de tata,
pe fundal cu butoaie de bere

Rautati mici

Sarbatorii i s-a stabilit data fixa de 15 noiembrie (sarbatorita in cel mai apropiat weekend in cazul in care cade intr-o zi lucratoarea, ca doar nu ar fi de dorit sa existe prea multe zile libere) in perioada Kamakura, adica a shogunatului, care a luat sfarsit in anul 1333. Se pare ca pentru unii japonezi numerele impare nu aduc chiar asa de mult noroc.

Timiditate si mandrie parinteasca

Amintiri de familie

In timp, traditia a fost preluata de samurai, care au mai adaugat cateva traditii, iar pana in perioada Meiji (perioada imperiala a Japoniei) majoritatea claselor sociale au adoptat traditia si au adaugat ritualul de a merge la un altar pentru a alunga spiritele rele din viata copiilor si pentru a ii ajuta sa duca o viata lunga si sanatoasa.

Purificare, de data asta cu apa

Templul Shinto

Altarul Shinto

Placute inscriptionate cu rugaciuni, dorinte, etc

Dupa un adevarat festin al ochilor, rafatata fiind de tinute traditionale si manifestari umane – copii timizi, copii rai, copii razgaiati, copii in orice ipostaze i-ati putea gasi oriunde in lume, parinti mandri de odraslele lor, dar mai ales mame super sexy - am pornit peste podul pedestru Jingu inapoi catre zona Harajuku, unde era un festival in aer liber, cu muzica de mai multe feluri. Din pacate am avut norocul de a asculta doar cateva melodii tehno in perioada in care am stat prin zona.

Sexy mummy... cea mai sexy din cate am vazut in viata mea!

Cand devine agresiune fata de intimitatea oamenilor? Clar sunt putin obsedata!

Festivalul din departare

De acolo, am mers pana in parcul Yoyogi, unde, dupa o inedita intalnire cu o trupa de Elvisi incinsi in haine de piele ce dansau pe muzica si in stilul lui, am avut parte de al doilea din visurile mele legate de Japonia – frunzele de toamna... Intensitatea culorilor, moliciunea soarelui, atmosfera pasnica si relaxanta, toate au contribuit sa redea un cadru pe cat de placut pe atat de surprinzator si neasteptat.

Pe urma, o adevarata bijuterie pe care nu as fi gasit-o fara ajutorul gazdelor mele, in apropierea statiei de metrou Meiji-jingumae am intrat intr-un magazin cu kimonouri de second hand de unde am si achizitonat unul. Numele magazinului este Chicago si mi-a facut posibil unul din visurile mele pentru aceasta aventura.

Aglomeratie

La casa, achizitionand un kimono

Am mancat niste Gyoza – galuste preluate de la chinezi si adaptate de japonezi. Orice am mancat in Japonia pana acum am adorat. Si cand ma gandesc la cat de diferita a fost realitatea de asteptarile mele culinare de cand am plecat! In Thailanda si China ma asteptam sa ma indragostesc de mancare si sa nu am nici o problema, pe cand in Japonia, cu toata obsesia pentru peste si carne cruda, ma asteptam sa nu imi placa nimic. Adevarul nici ca nu a putut fi mai departe de asteptarile mele initiale!

Loc pentru Gyozo

Zona de cumparaturi mai "fancy"

Dinnou in zona Shibuya, unde am intrat intr-unul din cele mai mari magazine din Tokyo, in care am intrat nu pentru cumparaturi, ci pentru priveliste. Aici am deranjat oamenii cu bani de la elegantul restaurant situat la ultimul etaj pentru a arunca o privire asupra orasului luminat in noapte.

Masina acoperita in diamante... Sunt in prea buna dispozitie ca sa ma enervez!

Privelistea de noapte - greu de facut poze cu geamurile care ne inconjoara

Opera de arta la o gura de metrou

Nu peste mult dam peste Hatchiko, statueta faimosului caine de rasa Akita. Daca nu ma insel s-a facut si un film inspirat de povestea lui, dar nu am avut niciodata suflet sa il vad. Hatchiko avea obiceiul sa isi astepte devotat stapanul la statia de metrou, in fiecare zi, la ora fixa, pentru a-l insoti inapoi pe drumul spre casa. Intr-o zi, stapanul a murit. Hatchiko a continuat timp de 9 ani sa merga in fiecare zi la statia de metrou sa isi astepte stapanul. Loialitatea si devotiunea, notiuni devenite aproape negative in societatea in care traiesc eu acum, sunt inca la loc de cinste in Japonia. Statuia este acum unul din cele mai faimoase locuri de intalnire din Tokyo.

Statuia lui Hatchiko - Devotiunea si loialitatea onorate!

Ziua am incheiat-o cu tempura pregatita in casa de baieti (legume rase sau fructe de mare, date prin coca usoara de orez si prajita in ulei). Trebuie sa recunosc ca au ca ajutor pachetele de semi-preparate pentru supe sau, in acest caz, coca de pane, dar tot sunt impresionata de cat de usoare, gustoase si rapide sunt retetele japoneze!

La desert am vrut sa ii rasfat cu o prajitura de mere, facuta de mine. Datorita lipsei familiaritatii cu semipreparatele japoneze si al cuptorului baietilor, nu pot sa zic ca ma pot mandri ca ar fi fost una din cele mai bune, dar baietii s-au delectat oricum. Dupa cum spuneau ei insisi, nu poti sa dai gres cu fructele. Sunt in continuare surprinsa si bulversata de cat de „high-end” sunt considerate fructele in Japonia! Eu eram fericita sa mananc ceva fierbinte care sa ma ajute sa imi dezghet putin sangele. Ce frig este totusi in Japonia!