Gazda din Kyoto

Nu v-am reamintit cat de greu imi este deseori sa imi gasesc gazde pentru ca pana la urma am succes. In Kyoto insa, lucrurile au stat putin altfel. Din nenumaratele emailuri pe care le-am trimis, am primit doua raspunsuri de luat in seama – unul ambiguu de la un olandez si unul pozitiv de la un japonez.

Nu pot explica cum sau de ce, dar sentimentul meu era destul de nefavorabil pentru japonez ca gazda. Este ciudat, pentru ca mereu favorizez localnicii in alegerile mele. De data aceasta, aveam un sentiment ciudat in legatura cu individul, desi avea foarte multe recomandari de la musafirii sai. Poate ca din aceasta cauza, eu de obicei cautand noii veniti in CouchSurfing. El era un veteran, iar emailurile pe care le-am schimbat imi dadeau un sentiment destul de ciudat... Nici macar numele real nu si-l dadea ci olosea un fel de porecla de genul „Baiatul Izvoarelor Termale”. De la inceput m-a innebunit ca vrea sa ma duca la izvoare termale. Ce e drept, era unul din obiectivele mele, dar nu eram singura daca vroiam neaparat sa merg cu el.

In sfarsit, nu am vrut sa stau la japonez, asa ca am insistat cat am putut de mult la olandez. Dar el era foarte ocupat cu scoala si repetitiile intr-o formatie (canta la orga, daca nu ma insel), asa ca nu l-am mai presat si a ramas ca merg la japonez, desi cu inima stransa. Pana la urma, avea multe recomandari, deci oamenii au supravietuit unei convietuiri in casa lui si, in plus, puteam oricand sa caut un hotel din alea ca niste capsule cum am vazut la televizor – inca o cheltuiala, dar castig o experienta interesanta si, sper eu, nu foarte claustrofobica.

Imaginea de asamblu, pentru a va ajuta sa intelegeti putin starea mea de alerta, continea si o avertizare primita dinainte sa plec in aceasta excursie. Pe Discovery, daca nu ma insel, fiind un devorator de dcumentare de toate felurile, inainte sa plec am vazut un filmulet despre un japonez ce a ajuns in Olanda sa studieze. Acolo si-a descoperit o pasiune pentru fetele blonde cu picioare inalte. Pana acum, cine nu l-ar intelege? Problema este ca individul a ajuns sa omoare si manance una, daca nu chiar mai multe fete. L-au prins si, provenind dintr-o familie buna care a insistat pe mijloace diplomatice sa fie judecat in tara de cetatenie, a reusit sa ajunga inapoi. A fost supus unui proces legal si condamnat, urmand sa ispaseasca sentinta intr-un sanatoriu. Problema este insa ca societatea japoneza nu este adepta molustelor care nu dau inapoi societatii asa ca, dupa maxim un an, a fost eliberat. Documentarul i-a luat un interviu individului care umbla liber, avand un apartament pe langa Osaka, daca nu ma insel, iesind in cluburi si acostand blondute inocente (de cele mai multe ori din Australia). Nimeni nu-i interzicea acest lucru. Si, mai tulburator, individul a declarat intr-un interviu in cadrul documentarului ca intelege ca nu a fost bine ceea ce a facut (there is an understatement!!!) si ca inca mai simte aceleasi dorinte ca inainte. Spera ca nu o sa mai faca nimic rau, dar ochii lui nu exprimau umanitate sub nici o forma.

Si asta nu era sigurul documentar care sa ateste deviatiile sexuale ale acestui popor. In plus, oricat de mult mi-au placut pana acum, un lucru pot spune despre japonezi – sunt ciudati. Ca sunt ciudati prin felul de a se imbraca sau prin cel de a se manifesta si ca aceasta ciudatenie nu este neaparat si intotdeauna negativa, nu neaga faptul ca sunt mai diferiti decat orice alta natie pe care am intalnit-o. Si asta, la un nivel moral adanc inradacinat. Se stie cruzimea stramosilor lor...

Oricum, sa revenim la excursia mea.

Dupa o calatorie cu trenul destul de lunga, am ajuns la locul de intalnire, Starbucks-ul din apropierea garii din Kyoto, unde aveam intalnire cu gazda mea – Makoto. M-am asezat la o masa, am mancat o prajiturica cu un ceai si am asteptat cu o carte in fata. Era deja intuneric afara, dinnou surprinsa de lipsa de iluminare din Japonia. Eram insa fericita ca primul contact o sa fie in public. Ma gandeam ca o sa decid pe moment daca stau la Makoto sau nu.

Si am asteptat si asteptat si a trecut cu mult ora intalnirii. La o masa de langa mine discutau niste straini in engleza. Am prins curaj si i-am rugat sa ma lase sa le folosesc telefonul. Mobile in Japonia functioneaza pe un alt sistem decat cel european sau nord-american, asa ca nu puteam sa il folosesc pe al meu deloc. Nici telefoane publice nu era usor sa gasesc. I-am dat un telefon, mi-a spus ca revine, i-am spus ca o sa fiu persoana care citeste singura la o masa din Starbucks.

Momentul intalnirii a sosit. Japonese-o mi-a spus cu privirea in pamant ca m-a vazut prima oara cand a venit, dar ca nu m-a recunoscut din poza. Ce e drept, aveam o oarecum diferita tunsoare. Problema era insa ca nu puteam stabili contact vizual cu el. Asa ceva nu mi s-a mai intamplat niciodata pana in acest moment. Mi-a luat rucsacul si m-a ajutat sa ma urc in masina lui – o masina joasa si rosie. Nimic din ce se intampla nu imi dadea o senzatie de confort sau siguranta.

Odata in masina, am inceput sa mergem pe stradute intunecate.

M-am gandit sa nu ma impacientez prea tare inainte sa stiu cate ceva despre individ. Contact vizual nu stabilea cu incapatanare. Ca in cazul oricarei noi cunostinte, am incercat sa aflu cam care ar fi lucrurile pe care le avem in comun, ca sa putem discuta despre ele. L-am intrebat despre slujba lui – lucra intr-un fel de azil ca asistent/infirmier. Lucrul acesta mi-a crescut anxietatea, realizand ca sub nici o forma nu pot sa ma pun cu el pe plan fizic. Daca ridica batrani imobilizati la pat in fiecare zi, clar are o forta cu care putini se pot pune si nu ma refer doar la fete. Deci, daca este sa fie o problema, trebuie sa o manipulez pe plan intelectual in favoarea mea.

Conversatia a continuat foarte impotmolit, eu punand intrebari si el raspunzand monosilabic. Incercam sa ii las spatiu sa ma intrebe si el ceva, dar nimic. Foarte ciudat. Singurul lucru pe care putea sa il spuna de la sine era ca vrea sa mergem la un spa, ca ii plac spaurile si ca vrea sa ma duca la un spa... In gandul meu imi spuneam ca exact asta am de gand sa fac...

Daca nu intreba el nimic despre mine, l-am intrebat eu ce stie despre Romania. Tacere, evident. M-as fi asteptat la asta de multe nationalitati. Am continuat prin a-i da exemple: fotbal, poate gimnastica...?!? Raspunsul lui a fost: „Stiu ca fetele din Romania sunt frumoase si au grija de pielea lor.” Dumnezeule! Ce fel de raspuns e asta?!? Am ras, evident, ca doar nu era sa incep sa tip sau sa sar din masina! Dar ce fel de raspuns e asta?!?

Singurul lucru care m-a linistit a fost ca mi-a spus, poate putin dezamagit ( asa mi se parea, dar avand in minte efectul pe care documentarul despre canibalul de la televizor l-ar putea avea asupra interpretarilor mele, incercam sa fiu cat mai obiectiva si sa nu presupun mai mult decat este necesar), ca urma sa mai stea un cuplu cu noi in seara respectiva. Era un cuplu format dintr-o italianca si un englez, care isi petreceau vacanta in Japonia si care fusesera gazduiti de Makoto pentru cateva zile. Isi schimbasera planurile, din nu stiu ce motive, si mai aveau nevoie de o noaptede gazduire  in Kyoto. El isi cerea scuze, de parca m-ar fi deranjat, eu ziceam slava Domnului!

Cand am ajuns la el acasa, o camera de 2 pe 2, incluzand bucataria si baia (ma simteam ca intr-un compartiment de tren si nu exagerez, acolo erau alti 2 CouchSurferi. Eu eram absolut incantata, el dinnou imi parea deranjat. Chiar a intrebat-o pe americanca iritat ce mai face acolo, nu avea de gand sa plece azi? Da, americanca care lucra in Korea, impreuna cu un korean putin cherchelit, urmau sa plece, dar doar mai tarziu. Asa ca japonezotul meu s-a pus pe jos si a inceput sa bea bere (ii placea foarte mult, dupa cum mi-a demonstrat-o invitandu-ma sa imi cumpar si eu ca sa bem impreuna). Cuplul cherchelit de la Makoto din casa nu era mai breaz decat el, dar macar la un alt nivel. Momentan eram safe, dar nu ma simteam deloc in siguranta.

Nu stiu ce as fi facut daca americanca cu koreanul ar fi plecat inainte de sosirea italiencei cu britanicul. Nici cuplul asta nu era mai breaz. Italianca era grasuna si inspre blonduta si britanicul era slabut si nu foarte inalt. Nu as fi ghicit in o mie de ani ca sunt casatoriti sau ca ar avea vreo sansa la fericire impreuna. Oricum, am avut un noroc fantastic ca nu am ramas singura in compania japonezotului, pentru ca nu ma simteam deloc confortabil. Macar de ar fi fost in stare sa intretina o conversatie de complezenta... 

Toata seara, dupa ce bause ceva bere, Makoto mi-a arunca priviri furise. Foarte ciudat. Oamenii care isi ascund privirile, ascund mai mult decat atata. Decizia era clara, indiferent de ce se intampla, maine plec.

Italianca avea un laptop pe care cu greu i l-am smuls din gheare (cat de anti-sociali mai sunt unii oameni, nu ca m-ar fi placut vreodata italiencele de-al lungul anului pus cap la cap petrecut in Italia) si am trimis doua emailuri la cei care mai imi raspunsesera. Speram sa imi raspunda favorabil olandezul. Emailul meu era destul de alertant.

In camera aceea incredibil de mica erau 2 paturi extensibile. Din conversatia cu americanca intelesesem ca Makoto le lasase camera la dispozitie in totalitate si ca el se dusese sa stea la mama lui care avea un apartament in apropiere. Ce mi s-a parut ciudat a fost ca, desi avea 3 oameni la el in camaruta, a decis sa doarma si el cu noi cand avea o alternativa mai confortabila. Daca ii lasase pe 2 sa stea singuri, de ce nu ne-ar lasa pe noi 3 sa stam singuri? Poate are a face cu ospitalitatea japoneza in cazul in care are oaspeti care nu se cunosc intre ei? Anyway, am facut paturile, eu am dormit pe unul si cuplul italian-britanic pe altul si Makoto pe jos, exact langa patul meu. Uimitor, am reusit sa inchid ochii si sa adorm.