M-am trezit pe la 9:30, extenuata pe toate planurile. Afara ploua incet si era frig. Cerul era cenusiu si norii erau inghesuiti intr-o masa compacta ce nu prevesteau nici o schimbare pozitiva. Makoto plecase la munca in toiul diminetii fara sa-l fi auzit. Hotararea mea ramasese aceeasi – voi pleca. Pentru prima data in aceasta excursie, eram fara o gazda si fara sa stiu unde voi dormi sau cum voi rezolva problema. Japonia nu imi dadea deloc un sentiment de siguranta, deci clar nu este o tara in care sa fie ok sa nu ai un plan.
Eram in camera incredibil de mica cu cuplul italiano-britanic ce locuia in Den Hague, Olanda, caruia ii lipseau un caracter propriu, un element definitoriu. Pareau niste oameni total stersi si nici macar prietenosi nu erau. Iar a trebuit sa ii smulg cu forta italiencei laptopul pentru a imi verifica emailurile. Le-am spus si lor ca nu ma simteam confortabil cu Makoto. S-au mirat putin. Dar ei erau doi. M-am uitat dinnou pe siteul CouchSurfing si mi-am dat seama ca Makoto nu a primit recomandari decat de la cupluri. Ciudat sau nu, cine stie?
Pana la 12 ne-am invartit prin camera, am luat micul dejun din prostioarele pe care le cumparasem de la supermarketul in care fusesem cu Makoto pentru a ne aproviziona fiecare cu ce vrea – el cu bere, eu cu niste snacksuri. Cuplul mi-au refuzat oferta de a impartii mancarea pe care o aveam. Suit yourselves!
I-am intrebat ce e dragut de vazut in Kyoto si care le sunt planurile. Au raspuns foarte vag, dar macar stiau ce urma sa faca azi – sa viziteze templul Fushimi Inari. Nu stiu daca as fi ajuns acolo de una singura, dar parea interesant. Nu aveam ce pierde! Si ma invitasera...
Italianca, intr-un impuls total neasteptat, mi-a oferit o pelerina de plastic. Era foarte subtire, realizata din plastic incolor, cu gluga si maneci. Am fost foarte recunoscatoare si impresionata.
M-am bazat pe noii mei colegi de drum sa ne duca la templu. Au incurcat directiile metroului si nu s-au prins decat dupa ce am iesit. Am platit de doua ori aceasta calatorie, dar asta e cand calatoresti cu alti oameni. Asta sa imi fie mie cea mai mare problema azi. Mai aveam atatea de rezolvat! Unde o sa stau, ce o sa fac pana tarziu daca olandezul imi raspunde favorabil.
Am ajuns la templu. Aici am gasit altare si alte cladiri specifice templelor japoneze, nimic diferit de ce vazusem deja in Tokyo, dar in gradina, care era mai degraba o padure, existau niste carari realizate din porti Tori impresionante.
 |
| Asa arata harta pentru Fushimi Inari |
Fushimi Inari este unul din cele mai vechi temple din Kyoto, infiintat prin anul 711 a.d. Templul este dedicat zeului orezului. Inari aduce prosperitate si abundenta celor ce i se roaga. Fiecare poarta Tori este donata de cate un businessman care cere protectia zeitatii. Sunt atat de multe si de apropiate incat insotesc si apara de intemperi toti credinciosii sau calatorii ce vor sa mearga la un altar sau altul pentru a se ruga sau doar pentru a se bucura de aceasta minunatie.
Orice grija sau incovenient al vremii absolut oribile au disparut in fata acestei minunatii. Eu as enumera-o printre minunile lumii.
Dupa ce m-am despartit de cuplul multicultural, am pornit inapoi spre statia de gara de unde ma luase cu o seara inainte Makoto in masina lui rosie, joasa, sport. Acolo era centrul de informare pentru turisti. Incercasem sa iau o harta si alte informatii si cu o seara inainte, numai ca inchisesera inainte sa ajung eu acolo. Oamenii astia nu isi dau seama ca un astfel de birou de informatii poate salva vieti! Oricum, eram bine si fara un plan. Am luat multe brosuri si cum afara continua sa ploua, am preferat sa stau inauntru mai mult si sa ma organizez.
Am cumparat un bilet de 1 zi pentru transportul in public si am luat autobuzul pana la Templul de Aur. Din pacate, nu este un bilet pentru 24 de ore, ci doar un bilet pentru o zi.
In general, mai ales cand am mult timp de vizitat intr-un oras, imi place sa merg cu autobuzele sau alte mijloace de transport public de suprafata. Asa pot vedea multe locuri, nu neaparat doar cele turistice, fara sa obosesc prea tare. In plus, interactiunea cu oamenii din autobuze, felul lor de a se manifesta, pot spune multe despre cultura respectiva. Majoritar am vazut tineri in uniforme de scoala... tineri si batrani. Toti pareau relaxati si multumiti. E o placere sa vezi oameni relaxati si zambitori, for a change. In Thailanda toti erau asa de incordati si neprietenosi. In China toti pareau foarte ocupati in orice moment al zilei sau noptii.
Aici, aveau determinare si spiritul de a ridica ochii si de a interactiona. Daca e sa imi dea o impresie, japonezii imi par o natie curioasa.
Am trecut in fuga pe langa calea filozofului (ma indoiesc ca isi permite cineva sa fie filozof in ploaie) si am ajuns inghetata la Kinkaku-ji, sit protejat UNESCO – unde se afla Pavilionul de Aur. Ploaia nu s-a oprit o secunda din tot timpul cat am fost acolo. Ma intreb cat de frumos arata pavilionul poleit in razele soarelor!?
Ma simteam norocoasa asa ca am vrut sa testez si cu ravasele japoneze. Destinul imi era favorabil (o simtisem si eu). Totul era chiar mai bine decat ma asteptam. Mai bine asa, ca altfel ar fi trebuit sa imi leg si ravasul cu mesajul negativ in sirul lung pe care il gasisem in apropiere. Si, nu prea stiam daca avea sa urmez ritualul corect ca sa ma ajute sa il schimb... Asa ca, mai bine ca totul mi-a fost prevestit ca fiind minunat!
M-am plimbat destul de mult in incercarea de a gasi o priveliste superba, din pacate, fara succces. M-am oprit sa mananc ceva – supa udon si tocanita japoneza de vita pe un pat de orez. Ador mancarea japoneza! Poate ca frigul ma ajuta sa imi fie mai foame decat de obicei si raceala sa apreciez orice mancare fierbinte. Dar imi place la nebunie!!! Si am platit doar 20 de Ron pentru asta. Ceaiul e gratis. Da, m-am oprit la un fel de fel de fast-food japonez, dar nu arata nici a cantina, nici a fast-food. Dadeai comanda si plateai la un aparat si nu trebuia decat sa ii duci comanda ospatarului care venea el cu tot la masa...
Spatele si picioarele se rugau de mine sa mai poposesc, dar cat puteam sa mai stau acolo? Mi-am luat rucsacul (am carat toata ziua peste 5 kg greutate in spate, prin ploaie, cu mainile degerate de frig) si am plecat spre centru dinnou.
Youri, un nume interesant pentru un olandez (dar intuitia imi dadea numai semnale pozitive despre el), imi raspunsese, dar cu o veste nu foarte buna pentru o zi atat de oribila ca cea de azi: nu avea sa ajunga in oras decat dupa 11 seara. Si, din pacate, pe la 6-7 deja se inserase.
Bine ca ma informasem in detaliu la centrul turistic, pentru ca asa am aflat si de cateva temple deschise noaptea pentru vizitare. Unul dintre ele parea mai interesant si impresionant decat celelalte – Kiyomizu. Este un alt sit protejat de UNESCO, deci trebuie sa merite!
De asemenea, am vizitat si zona Gion din Kyoto, unde sunt multe case traditionale si unde se pot gasi gheise la orice pas. Si cine nu stie povesti despre gheise? Pentru mine au ramas acelasi mister. Le vezi imbracate si machiate traditional, dar ce altceva stii despre ele? Nu poti decat sa continui sa speculezi care din povestile pe care le-ai citit sunt adevarate si cate alte lucruri nu stii despre ele.
Stiu ca v-am mai spus acelasi lucru si in Tokyo, dar arhitectura de aici imi aminteste extraordinar de mult de cea din Toronto. Auzisem ca dupa al doilea razboi mondial multi japonezi au ajuns in Canada. Nu mi-am dat seama totusi cat de mult au influentat arhitectura zonei. Imi e putin dor de Toronto acum!
Pe la 12 noaptea m-am intalnit cu Youri caruia i-am povestit intreaga faza cu gazda mea din Kyoto. Si lui i s-au parut ciudate comportamentul si remarca japonezului. A fost foarte dragut – am impartit un taxi si am luat o gustare tarzie, dar, cel mai important, felul lui de a fi atat de european ma facea sa ma simt acasa. Am reusit dinnou sa respir usurata. Nu mi-am dat seama pana acum cat de obositoare a fost adaptarea la noi tipuri de oameni din culturile astea atat de diferite (cea americana, inclusa)...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu