Astazi este vineri. Abia cand am ajuns la gara mi-am dat seama de acest aspect important.
Mi-am luat bilet, dar a trebuit sa astept 2 trenuri pana sa imi dau seama ca nu o sa am nici o sansa sa vina un tren in care sa reusesc sa-mi gasesc un loc de asezat. La al treilea tren (ma simteam mai degraba intr-o statie de metrou decat intr-una de tren, pentru ca soseau la un interval de maxim 10 minute) am urcat si m-am postat pe hol, alaturi de masele de japonezi ce se intorceau acasa pentru weekend.
Dupa jumatate de drum am reusit sa gasesc un loc liber si am profitat in defavoarea „costumelor” care pareau destul de obosite si ele, dar picioarele chiar ma omorau. Dupa ce m-am asezat, asa cum cu siguranta sunteti foarte curiosi si voi, mi-am adunat cheltuielile. Am cheltuit cam 1000 de RON pe transport. In rest, nu a fost asa de scump, dar trenurile m-au cam doborat. Cu toate astea, am cheltuit exact cat as fi cheltuit daca as fi cumparat un abonament de tren pentru o saptamana. Ce e drept, a trebuit sa ma organizez mai mult, dar nu a fost chiar atat de rau.
Nu ma asezasem de mult cand am auzit un zgomot puternic in spate. M-am intors impacientata catre o imagine care m-a socat: un japonez mai in varsta cazuse pe jos. Presupun ca m-am miscat destul de repede, pentru am vazut cum s-a lovit la cap de usa. Ce m-a surprins era ca parea sa aiba o criza destul de lunga. Pentru mult timp am crezut ca face infart, dar dupa ce am vazut ca episodul de convulsii continua destul de mult, m-am gandit la epilepsie. Oricum, mai mult decat criza care mi-a facut inima sa bata mai tare decat am auzit-o vreodata... mai mult decat teama sincera pe care o simteam pentru viata japonezului, era reactia celor din jur. Prima oara cand m-am uitat in spate, l-am vazut pe individ cazand si pe cei din jur dandu-se la o parte! Incredibil!!! Si, pe urma, nu pareau sa il ajute deloc sa se ridice. Nici macar nu se uitau la el! Foarte ciudat! Absolut insapimantator! Asta nu e o societate in care as vrea sa traiesc! Am incercat sa le gasesc o scuza prin faptul ca sunt firi mandre care sunt invatate sa nu arate slabiciune.Daca cineva arata slabiciune, incearca sa nu le arate ca au sesizat acest lucru. Aici trebuie sa fi un membru productiv al societatii, altfel, degeaba mai traiesti! Nu imi place deloc lipsa de umanitate de care am simtit ca au dat dovada.
In toata nebunia, mi-a luat ceea ce am simtit a fi o eternitate sa imi strang carnetelul in care imi scriam impresiile si cartea pe care o citeam (primul Murakami pe care l-am citit in viata mea l-am imprumutat de la prietenii mei din Tokyo si mi-a placut foarte mult) si sa le pun in rucsac. Tot corpul ma durea de efortul pe care il facusem in ultimele zile, in conditii neplacute de vreme, dar nu puteam sa fiu atat de indiferenta pe cat pareau cei din jur. Cand m-am intors dinnou, individul statea sprijinit de un perete, chircindu-se jos, respirand rar...
Nu vroiam sa fiu cea care il jigneste oferindu-i un loc pentru ca este slabit, dar nici nu puteam sa nu fac nimic. Eram speriata pentru el, asa ca probabil am aratat-o prin felul in care ma miscam si actiunile mele. Simteam ca unii japonezi din jur se amuzau pe tema mea. Sau poate imaginatia mea e prea bogata?!?! Oricum, cui ii pasa? M-am ridicat si i-am oferit locul meu domnului aflat in dificultate, cu inima stransa la ideea ca as putea sa-l jignesc. L-a acceptat fara sa ezite. In cateva minute avea ochii inchisi si dormea alaturi de multi alti japonezi. M-a bucurat foarte mult ca am putut sa fac ceva pentru el.
Acum m-am uitat cu alti ochi la oamenii din jur... De ce sa te muncesti pana la extenuare?!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu